Rămâi conectat

Cugireni

Icoanele create de mine sunt făcute din suflet, cu respect faţă de credinţă şi de Dumnezeu

Redacția Cugirinfo.ro

Publicat

în

  • Interviu cu meşterul iconar Nicolae MUNTEAN din Cugir

Născut în satul Cunţa la data de 19 octombrie 1949, Nicolae Muntean a fost atras de mic copil de tot ceea ce a însemnat tradiţie şi meşteşug. A meşterit, a cântat, a pictat, iar prin voia lui Dumnezeu a început să facă icoane. Cu multe şi chiar dureroase încercări a reuşit să redea chipurile slujitorilor lui Dumnezeu, încercând să bucure sufletele celor ce le-au apreciat şi să le pună ca fereastră spre Dumnezeu, în casa lor. Privind icoanele pe sticlă şi pe lemn ale cugireanului Nicolae Muntean, simţi parcă o bătaie de inimă, o căldură care se degajă din sufletul dăruit de pictor. Valoroasele sale lucrări sunt destinate să comunice spiritual într-o redare, nu a materiei, ci a conţinutului care se găseşte dincolo de făptura fizică. În tablourile artistului simţi prezenţa unui univers plastic coerent şi expresiv care conferă motivaţie majoră sincerităţii unui crez şi nobilă afirmare printr-un rafinat demers pictural. Şcolile din care se inspiră des şi care îi provoacă bucuria de a reface drumul icoanei sunt: Mărginimea Sibiului, Laz, Maieri Alba Iulia, Ţara Făgăraşului, Nicula. Casa părinţilor săi din Vinerea îi foloseşte ca principal atelier de lucru, dar aşa cum susţine artistul, reprezintă şi “micul muzeu” cu care Nicolae Muntean se mândreşte.

mesterul iconar Nicolae MUNTEAN din Cugir– Nicolae, de unde această mare pasiune pentru pictura icoanelor pe sticlă?
– Am învăţat acest meşteşug într-un îndemn venit parcă de la Dumnezeu. Am vrut să mă fac sculptor, am vrut să fiu artist plastic cu diplomă, dar apoi m-am răzgândit şi, dinspre scluptura şi pictura modernă m-am întors la icoană. Sunt autodidact, dar am avut ocazia să stau ore în şir în atelierele unor mari iconari, am studiat lucrări vechi, am primit îndrumări şi le-am respectat. Fac parte dintr-o generaţie binecuvântată. Am fost crescut în credinţa ortodoxă şi, chiar şi acum, peste ani, mai simt mâna mamei care mă purta către sfânta biserică. Ca să dai viaţă personajelor, mai ales când este vorba de cele din Biblie, trebuie să pui suflet. Uneori, dacă lucram o săptămână întreagă să fac suficiente icoane pentru vreun târg sau pentru vreo expoziţie, nu mă mai simţeam pe mine.
– De cât timp te-ai hotărât să devii pictor de icoane?
– De peste 20 de ani fac icoane pe sticlă şi lemn, cruci de mână şi perete, candele pictate, de masă şi de perete. Anterior anilor ‘90 am absolvit o şcoală populară de artă la Cugir, unde am învăţat să pictez în stil modern, întinzând culorile cu şpaclul, fără prea mare interes pentru contur. Pasiunea pentru icoane a venit, aşa cum arătam, mult mai târziu, şi anume după 1989, când am luat hotărârea să creez icoane, un domeniu destul de delicat. După o exigentă analiză, în cadrul căreia mi-am dat seama că se impunea recuperarea tradiţiei, am hotărât să frecventez atelierul din Laz al Mariei Poenaru, descendentă a şapte generaţii de iconari, o continuatoare şi păstrătoare de tradiţie, ale cărei sfaturi, pe care le-am primit, şi-au arătat temeinicia. Aşa s-a întâmplat ca, după prima icoana pe sticlă “Maica Domnului îndurerată”, să urmez modelul specific zugravilor din Laz, în care Maica Domnului îşi ţine mâinile suprapuse, într-o atitudine de simplă supunere, spre deosebire de alte centre de creaţie care folosesc modele în care mâinile sunt împreunate, crispate de durere. Sigur că zona Laz n-a devenit un model izolat. Am căutat să îmbin caracteristicile mai multor centre, astfel încât să ating prin creaţia mea câte ceva din operele iconarilor de altădată, încercând să devin un continuator al meşteşugului popular căruia m-am consacrat de atunci cu toată pasiunea. Nu pot să nu recunosc că adevărate exemple au devenit pentru mine şi “primitivii” făgărăşeni, pe care i-am recunoscut din albumele şi lucrările de specialitate şi de la care am preluat modelele de praznicare, pe care artiştii locului le execută astăzi cu o măiestrie de neîntrecut.
– Dacă ai face un bilanţ legat de tot ce ai creat, în cei peste 20 de ani de activitate de iconar, ce ne-ai putea spune?
– Ca orice iconar din vechime, pot să afirm că practic toate formele necesare realizării unui obiect de cult cu valenţe artistice: pictez icoane pe lemn şi pe sticlă, realizez cruci de diferite forme, candele, triptice, scrijelesc icoane de vatră, fiind în acelaşi timp şi autorul ramelor şi al cadrelor de lemn decorate în relief sau prin decupare, toate respectând formele şi culorile adecvate. De aceea, dacă priviţi icoanele mele veţi constata că majoritatea ramelor au culoarea neagră pentru că şi originalele din care
m-am inspirat au culoarea respectivă, iar formele crucilor impresionează printr-o largă diversitate.
Pot să mai adaug drept un indiciu al practicii vechilor meşteri faptul că utilizez ca suport pentru pictură unele materiale la care puţini artişti se gândesc: doage de butoaie, canaturi de ferestre, fragmente de mobilier etc. Toate aceste obiecte, aparent nefolositoare, le-am refolosit şi le-am transformat în valoroase exemplare care lasă o impresie deosebită privitorului.
– Care sunt temele tale iconografice preferate şi ce stil preferi în creaţia ta?
– Aşa cum vă spuneam, icoanele create de mine sunt făcute din suflet, cu respect atât faţă de credinţă, cât şi de Dumnezeu, căutând să cuprind zona de curbură a drumului icoanei, care a plecat din Nicula şi a ajuns în Scheii Braşovului. Referitor la icoanele pe sticlă, sunt teme cu sfinţi mai obişnuiţi: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Sfântul Haralambie, Sfânta Parascheva, Sfântul Ilie, Sfântul Gheorghe, după care urmează scenele mai complexe, sărbătorile împărăteşti, cum ar fi: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Cina cea de Taină, Maica Domnului cu Pruncul, Maica Domnului îndurerată, Judecata de apoi. Considerând că icoana este o fereastră spre absolut, am considerat că trebuie să fac icoana ca o fereastră, iar temele le-am considerat a fi toate de la începutul şi până la sfârşitul lumii, în ceea ce înseamnă termenii iconografici; şi am început cu “Bunavestire”, urmând icoana Naşterii Domnului, Punerea pe Cruce, Înălţarea Domnului, Plângerea Domnului, Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Învăţător. Referitor la stil, trebuie să recunosc că îmi place mult spiritul iconografic din Mărginimea Sibiului, iar praznicarele care mă încântă în special sunt nişte icoane foarte curate în ceea ce înseamnă creaţia lor. Se simte curăţenia, simplitatea sufletului celui care le-a realizat. De aceea, caut tot timpul să respect spiritul icoanei, în aşa fel încât cel care o priveşte să simtă în ea complexitatea, sfinţenia, să aibă o tresărire, o emoţie. Icoana trebuie să aibă în ea adâncimi pe care nu oricine le sesizează.
– Eşti un artist plastic recunoscut, cu un bogat palmares în crearea icoanelor pe sticlă. Se poate vorbi de carieră şi statutul pictorului Nicolae Muntean?
– Nu ştiu dacă nu este prea mult spus, carieră de iconar. În ultimii ani a fost pentru mine ca o explozie în ceea ce înseamnă aşa-zisa cariera de iconar. A fost ca un dat de la Dumnezeu pus într-un om. De multe ori mă uit la icoanele mele şi nu-mi vine să cred că le-am făcut eu. Când mă apuc de pictat, îmi spun “Doamne ajută-mi să iasă o icoană şi o lucrare bună!” Eu cred că noi, cei numiţi creatori populari, suntem mai mult continuatori populari şi păstrători de tradiţie, aşa cum la jocurile populare şi la cântece suntem continuatori ai acestui minunat tezaur. În ceea ce priveşte statutul de iconar, cred că aici este o problemă pe care cei care au misiunea să încurajeze actul de creaţie trebuie să o rezolve. Eu am susţinut la o şedinţă a Asociaţiei creatorilor populari al cărei membru sunt, că acelora care sunt cu adevărat meşteri să li se acorde o subvenţie, să poată omul să-şi asigure cât de cât o pâine, să-şi acopere cheltuielile cu materialele sau cu deplasările la diverse expoziţii organizate. După câte ştiu, există chiar un proiect de lege depus de către asociaţia noastră la Camera Deputaţilor, dar care, din păcate, aşteaptă de mai mult timp să fie promovat.
– Care crezi că a fost impresia celor care ţi-au văzut lucrările sau ţi-au vizitat expoziţiile de icoane?
– Dăruirea şi dragostea pentru crearea de icoane mi-au adus nu doar satisfacţia lucrului bine făcut, ci şi recunoaşterea din partea unor instituţii care au misiunea să aprecieze şi să promoveze activitatea de creaţie. Aşa se face că am participat la o serie de târguri ale meşterilor populari din România cum ar fi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti şi Muzeul Astra din Sibiu, la expoziţiile deschise acasă la Cugir, la Sebeş, Bucureşti, Timişoara, Deva, Sibiu, Muzeul Unirii Alba Iulia, iar în ultimii ani şi în străinătate, în Franţa, la Bad Ischl şi Praga. Sunt membru din 2003 al Asociaţiei Creatorilor Populari din România. Am primit recunoaşteri şi distincţii: în 2005, membru al Academiei Artelor Tradiţionale ASTRA Sibiu, premiul al doilea la Târgul naţional organizat la Craiova în 2007 şi marele premiu şi trofeul Târgului organizat tot acolo, în 2008. În 2012, Muzeul Ţăranului Român m-a onorat cu invitaţia de a-mi găzdui lucrările în cadrul unei expoziţii în seria Portret, Atelier, deschis în cadrul Târgului iconarilor şi meşterilor cruceri. Tot sub egida Muzeului Ţăranului Român am activat ca instructor în cadrul meşteşugului de iconar, pe care m-am străduit să îl transmit soţiei şi celor doi copii. Am participat de asemenea ca instructor la taberele de copii din cadrul Muzeului Satului, Dimitrie Gusti – “Vara pe uliţă”.

A consemnat
Constantin PREDESCU


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Cugireni

Văduva de veteran de război, cugireanca Otilia Curelea, a împlinit 100 de ani

cugirinfo.ro

Publicat

în

Văduva de veteran de război, Otilia Curelea, din Cugir a fost sărbătorită cu ocazia împlinirii venerabiliei vârste de 100 de ani. Este născută la 30 ianuarie 1925 în Cugir, de-a lungul timpului fiind martora unei perioade istorice deosebite, contribuind totodată, la formarea comunității locale.

Ca văduvă de veteran de război (soțul ei decedând în urmă cu 12 ani), Otilia Curelea a primit vizita la domiciliul său de pe strada „Alexandru Sahia”, a președintelui ANCMRR, col. (rtr.) Nicolae Panduru și a Președintelui Asociației Naționale a Veteranilor de Război – Subfiliala Cugir „Regele Ferdinand I” Alba, ing. Aurel Voicu.

Oaspeții au declarat că: „A fost o onoare să celebreze această vârstă impresionantă și să aducă un omagiu la împlinirea unui secol de viață”.

„Doamna Curelea, deși, imobilizată la pat, văzul, auzul și comportamentul de comunicare se află la un nivel satisfăcător, iar Aurica Lungu, îngrijitoarea sa susține că face toate eforturile pentru ca centenara să se simtă cât mai bine”, ne-a declarant Aurel Voicu.

Oaspeții au înmânat sărbătoritei un frumos tort, un buchet de flori, prcum și o diplomă înrămată cu înscrisul de: „La mulți ani 100 – ne revedem anul viitor”.

După cum a menționat Aurel Voicu, la Cugir mai sunt în evidența asociației, 8 urmașe de veterani de război din care 2 la Șibot, iar la nivelul Județului Alba mai sunt în viață doar 4 veterani de război.

Constantin PREDESCU


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Cugireni

Cugireanca Otilia Curelea, sărbătorită de administrația locală cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani

cugirinfo.ro

Publicat

în

Cugireanca Otilia Curelea a fost sărbătorită joi, 30 ianuarie 2025, la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani. Reprezentanții administrației locale i-au dus flori și tort și au fost primiți cu zâmbetul pe buze și chipul senin.

„Astăzi sărbătorim cu mare bucurie o nouă realizare remarcabilă în comunitatea noastră – împlinirea a 100 de ani de viață a doamnei OTILIA CURELEA!

Este o onoare pentru noi să celebrăm această vârstă impresionantă și să aducem un omagiu la împlinirea unui secol de viață!

În cei 100 de ani, doamna Otilia Curelea a fost martora unei perioade istorice deosebite și a contribuit la formarea comunității.

La venerabila vârstă împlinită astăzi, doamna Otilia Curelea ne-a primit vizita cu zâmbetul pe buze și ne-a impresionat cu firea jovială și chipul senin, continuând astfel să își aducă aportul în comunitatea noastră prin exemplul dumneaei.

Îi dorim doamnei multă sănătate, fericire și momente de liniște alături de cei dragi!

La mulți ani, doamna Otilia Curelea! Vă mulțumim pentru tot ce ați oferit acestei comunități!”, au transmis reprezentanții Primăriei Cugir.


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Cugireni

Cugireanca Noja Paladia dezvăluie secretul longevității sale: 109 ani de cumpătare și viață trăită în simplitate

cugirinfo.ro

Publicat

în

Pe 20 iulie 2024, în orășelul liniștit din inima județului Alba, Noja Paladia a sărbătorit 109 ani de viață. Am întâlnit-o într-o zi de toamnă târzie, în locuința ei de pe Râul Mic, din Cugir. Cu părul nins de anii care au trecut peste ea și privirea parcă pierdută în negura timpului, tanti Noja parcă contemplă asupra unei vieți doar de ea știută.

Cea mai în vârstă femeie din județ, Noja Paladia s-a născut în 1915, în zi de mare sărbătoare, de Sfântul Ilie, și a fost căsătorită 45 de ani. Soțul ei, Simion Noja, a trecut la cele veșnice în 1989, înainte de revoluție. Paladia a avut patru copii și mai are 7 nepoţi şi 6 strănepoţi: „Tata a fost un om liniștit și s-au înțeles foarte bine, de-aia au și trăit împreună atâta, până el a murit bolnav de inimă, la 81 de ani”, spune Didina, fiica doamnei Noja.

• O viață retrasă, trăită în cumpătare

Noja Paladia a trăit o copilărie obișnuită în acele vremuri, muncind la câmp, având grijă de animale și ajutându-și familia în gospodărie. A fost casnică toată viața ei, s-a ocupat tot timpul de mâncare, grădină și a cusut la mașină. De asemenea, a fost o persoană care a citit foarte mult: „Tot ce aduceam eu de la bibliotecă citea. Dacă ziceam unde e Islanda, de exemplu, cum aveam globul pământesc, imediat căuta, «e acolo», zicea. Așa a fost ea, îi plăcea să se informeze, i-au plăcut foarte mult istoria și geografia”, mărturisește fiica ei. A citit și tot ce ținea de beletristica vremii, toate cărțile rusești, ”Anna Karenina”, ”Război și pace” și altele, dar și cărți românești sau ce găsea.

În tinerețe, Noja Paladia a stat 3 ani la Timișoara, unde avea 2 frați, unul inginer și o soră măritată acolo. „Au vrut să o țină și pe ea în orașul de pe Bega, să o angajeze la Poștă, avea 6 clase făcute, cum era pe atunci, dar nu a vrut”, povestește fiica femeii.

Tanti Noja a dus o viață retrasă, nu se prea ducea pe la prietene, mai mult veneau ele pe la ea: „Eram copii mulți, tata lucra, ea stătea acasă. Pe vremea aceea, femeile nu prea lucrau. Tata avea pământ la Geoagiu și mergea acolo și lucra pământul, mai mult ea”, își amintește fiica doamnei Paladia.

Tanti Noja a făcut și croitorie, dar pentru casă doar și pentru oamenii din satele de munte ale Cugirului: „Ea cosea, ei aduceau lapte, cartofi, făceau schimb. Asta a fost contribuția ei la casă”.

Mașina de cusut la care lucra femeia, cumpărată de soțul ei, mai există și acum în casa familiei, tanti Noja lucrând la ea până în urmă cu câțiva ani. În grădină a lucrat până aproape la 100 de ani, iar în ziua când a împlinit un secol de viață a făcut pentru ultima dată cozonaci.

• Secretul longevității, un trai echilibrat

Secretul longevității doamnei Paladia este o viață cumpătată. Nu a fumat niciodată, nu a băut alcool și a mâncat mereu cu măsură. Dieta sa, simplă și naturală, s-a bazat întotdeauna pe alimente tradiționale, cultivate în propria grădină. A crescut cu mâncare gătită acasă, cu legume proaspete și lactate, fără să facă excese.

A avut multe probleme cu stomacul din cauza sarcinilor și a fost operată de 3 ori la Timișoara. Cugireanca a consumat toată viața doar lapte de la munte și carne de pui crescuți în ograda familiei, dar și alte produse locale: „Nu a mâncat niciodată pui de alimentară. Eu zic că ăsta e secretul, o viață cumpătată, echilibrată. În afară că a băut cafea, nu a avut niciun viciu. Toate mâncărurile erau de casă, din produse de la producătorii locali. Nu a mâncat niciodată prăjituri din comerț, nici nu le gustă. Nepoatele îi mai zic că ele le-au făcut și atunci le bagă în gură, dar imediat le spune că «asta nu e de casă, nu îmi place»”, povestește fiica doamnei Paladia.

I-au plăcut mult dulciurile, ciocolata cu lapte cel mai mult, dar acum nu mai mănâncă. Fiica ei îi pregătește acum doar compoturi de mere, pere, gutui, pe care le pasează ca la copiii mici. De aproape 2 ani, mănâncă doar pâine cu lapte, de trei ori pe zi: „Îi mai fac câteodată mămăligă cu iaurt, dar nu prea vrea. Rareori mănâncă piure, iar singura prăjitură pe care o mai mănâncă e tiramisu, când fac de sărbători”, mai spune doamna Didina.

• Amintiri din vremuri de mult apuse

Fiica ei își amintește că după ce a intrat la liceu, a avut parte de o surpriză din partea mamei: „Atunci se intra greu la liceu și ce s-a gândit ea: aveam o poză făcută pe la prietene pe la bloc, atunci nici poze nu se prea făceau. Umblau pe stradă în acele vremuri vânzători ambulanți care, dacă le dădeai poze, îți făceau tablou. Mi-a făcut ea tablou, eram în uniformă, nu mi-a plăcut, dar a fost surpriza ei, a dat mulți bani pe ea”.

De sărbători, tanti Noja le făcea mereu cadouri copiilor săi. Le croșeta tot felul de articole vestimentare, după cum se purta pe vremea aceea: „Voiam să îmi fac fular cu căciulă, astea erau la modă. Ne ștrincănea ciorapi, veste, plovere. Croșeta mult și făcea și dantelă. De Crăciun, de Paști, ne cumpăra la toți haine noi. La băieți le lua treninguri, iar mie, cum eram singura fată, îmi făcea o rochie nouă. Îi aducea sora ei de la Timișoara materiale, atunci erau numai la metru. Și ea o cosea și o purtam cu șosete albe, cu sandale, cu teniși, cu ce găsea să cumpere la data aia, prea multe nu erau. Și cum eram singura fată, voia să mă îmbrace, să mă aranjeze”, își amintește doamna Didina.

Chiar ea a fost o femeie pedantă, își făcea singură haine, rochii și se îmbrăca frumos. Domnul și doamna Noja mergeau mult la film, chiar ei își cumpărau bilete pe vremea când încă era cinematograful ”7 noiembrie” la Cugir: „Mergeau și la spectacole, dar mai mult de muzică populară. Pe vremuri veneau multe spectacole în oraș, a fost și teatru, dar mai rar”, povestește singura fiică a doamnei Paladia, cea care o și îngrijește în prezent.

Cele două femei sunt ajutate acum de o vecină, doamna Noja nemaiputând să se deplaseze singură în ultima vreme. Fiica ei o mai ridică și își petrece puțin timp privind pe geamul cămăruței unde își trăiește bătrânețea, parcă cu gândul la vemurile ce s-au dus.

În Cugir, orașul ei natal, Noja Paladia este o adevărată legendă vie. An de an, este vizitată de familie, vecini, dar și de autoritățile care îi aduc flori și cadouri cu ocazia zilei de naștere. Pentru ei, Paladia este un exemplu de simplitate, cumpătare și înțelepciune, rezultatul unui trai echilibrat, o viață trăită cu măsură și respect pentru lucrurile simple.


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Actualitate

Administrație

Știri din zonă

Stiri din Alba

Știrea ta

Politică

Societate

Economie

Sport

Din județ

Cele mai citite știri

cugirinfo, stiri cugir, informatii cugir