• Interviu cu meşterul iconar Nicolae MUNTEAN din Cugir

Născut în satul Cunţa la data de 19 octombrie 1949, Nicolae Muntean a fost atras de mic copil de tot ceea ce a însemnat tradiţie şi meşteşug. A meşterit, a cântat, a pictat, iar prin voia lui Dumnezeu a început să facă icoane. Cu multe şi chiar dureroase încercări a reuşit să redea chipurile slujitorilor lui Dumnezeu, încercând să bucure sufletele celor ce le-au apreciat şi să le pună ca fereastră spre Dumnezeu, în casa lor. Privind icoanele pe sticlă şi pe lemn ale cugireanului Nicolae Muntean, simţi parcă o bătaie de inimă, o căldură care se degajă din sufletul dăruit de pictor. Valoroasele sale lucrări sunt destinate să comunice spiritual într-o redare, nu a materiei, ci a conţinutului care se găseşte dincolo de făptura fizică. În tablourile artistului simţi prezenţa unui univers plastic coerent şi expresiv care conferă motivaţie majoră sincerităţii unui crez şi nobilă afirmare printr-un rafinat demers pictural. Şcolile din care se inspiră des şi care îi provoacă bucuria de a reface drumul icoanei sunt: Mărginimea Sibiului, Laz, Maieri Alba Iulia, Ţara Făgăraşului, Nicula. Casa părinţilor săi din Vinerea îi foloseşte ca principal atelier de lucru, dar aşa cum susţine artistul, reprezintă şi “micul muzeu” cu care Nicolae Muntean se mândreşte.

– Nicolae, de unde această mare pasiune pentru pictura icoanelor pe sticlă?
– Am învăţat acest meşteşug într-un îndemn venit parcă de la Dumnezeu. Am vrut să mă fac sculptor, am vrut să fiu artist plastic cu diplomă, dar apoi m-am răzgândit şi, dinspre scluptura şi pictura modernă m-am întors la icoană. Sunt autodidact, dar am avut ocazia să stau ore în şir în atelierele unor mari iconari, am studiat lucrări vechi, am primit îndrumări şi le-am respectat. Fac parte dintr-o generaţie binecuvântată. Am fost crescut în credinţa ortodoxă şi, chiar şi acum, peste ani, mai simt mâna mamei care mă purta către sfânta biserică. Ca să dai viaţă personajelor, mai ales când este vorba de cele din Biblie, trebuie să pui suflet. Uneori, dacă lucram o săptămână întreagă să fac suficiente icoane pentru vreun târg sau pentru vreo expoziţie, nu mă mai simţeam pe mine.
– De cât timp te-ai hotărât să devii pictor de icoane?
– De peste 20 de ani fac icoane pe sticlă şi lemn, cruci de mână şi perete, candele pictate, de masă şi de perete. Anterior anilor ‘90 am absolvit o şcoală populară de artă la Cugir, unde am învăţat să pictez în stil modern, întinzând culorile cu şpaclul, fără prea mare interes pentru contur. Pasiunea pentru icoane a venit, aşa cum arătam, mult mai târziu, şi anume după 1989, când am luat hotărârea să creez icoane, un domeniu destul de delicat. După o exigentă analiză, în cadrul căreia mi-am dat seama că se impunea recuperarea tradiţiei, am hotărât să frecventez atelierul din Laz al Mariei Poenaru, descendentă a şapte generaţii de iconari, o continuatoare şi păstrătoare de tradiţie, ale cărei sfaturi, pe care le-am primit, şi-au arătat temeinicia. Aşa s-a întâmplat ca, după prima icoana pe sticlă “Maica Domnului îndurerată”, să urmez modelul specific zugravilor din Laz, în care Maica Domnului îşi ţine mâinile suprapuse, într-o atitudine de simplă supunere, spre deosebire de alte centre de creaţie care folosesc modele în care mâinile sunt împreunate, crispate de durere. Sigur că zona Laz n-a devenit un model izolat. Am căutat să îmbin caracteristicile mai multor centre, astfel încât să ating prin creaţia mea câte ceva din operele iconarilor de altădată, încercând să devin un continuator al meşteşugului popular căruia m-am consacrat de atunci cu toată pasiunea. Nu pot să nu recunosc că adevărate exemple au devenit pentru mine şi “primitivii” făgărăşeni, pe care i-am recunoscut din albumele şi lucrările de specialitate şi de la care am preluat modelele de praznicare, pe care artiştii locului le execută astăzi cu o măiestrie de neîntrecut.
– Dacă ai face un bilanţ legat de tot ce ai creat, în cei peste 20 de ani de activitate de iconar, ce ne-ai putea spune?
– Ca orice iconar din vechime, pot să afirm că practic toate formele necesare realizării unui obiect de cult cu valenţe artistice: pictez icoane pe lemn şi pe sticlă, realizez cruci de diferite forme, candele, triptice, scrijelesc icoane de vatră, fiind în acelaşi timp şi autorul ramelor şi al cadrelor de lemn decorate în relief sau prin decupare, toate respectând formele şi culorile adecvate. De aceea, dacă priviţi icoanele mele veţi constata că majoritatea ramelor au culoarea neagră pentru că şi originalele din care
m-am inspirat au culoarea respectivă, iar formele crucilor impresionează printr-o largă diversitate.
Pot să mai adaug drept un indiciu al practicii vechilor meşteri faptul că utilizez ca suport pentru pictură unele materiale la care puţini artişti se gândesc: doage de butoaie, canaturi de ferestre, fragmente de mobilier etc. Toate aceste obiecte, aparent nefolositoare, le-am refolosit şi le-am transformat în valoroase exemplare care lasă o impresie deosebită privitorului.
– Care sunt temele tale iconografice preferate şi ce stil preferi în creaţia ta?
– Aşa cum vă spuneam, icoanele create de mine sunt făcute din suflet, cu respect atât faţă de credinţă, cât şi de Dumnezeu, căutând să cuprind zona de curbură a drumului icoanei, care a plecat din Nicula şi a ajuns în Scheii Braşovului. Referitor la icoanele pe sticlă, sunt teme cu sfinţi mai obişnuiţi: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Sfântul Haralambie, Sfânta Parascheva, Sfântul Ilie, Sfântul Gheorghe, după care urmează scenele mai complexe, sărbătorile împărăteşti, cum ar fi: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Cina cea de Taină, Maica Domnului cu Pruncul, Maica Domnului îndurerată, Judecata de apoi. Considerând că icoana este o fereastră spre absolut, am considerat că trebuie să fac icoana ca o fereastră, iar temele le-am considerat a fi toate de la începutul şi până la sfârşitul lumii, în ceea ce înseamnă termenii iconografici; şi am început cu “Bunavestire”, urmând icoana Naşterii Domnului, Punerea pe Cruce, Înălţarea Domnului, Plângerea Domnului, Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Învăţător. Referitor la stil, trebuie să recunosc că îmi place mult spiritul iconografic din Mărginimea Sibiului, iar praznicarele care mă încântă în special sunt nişte icoane foarte curate în ceea ce înseamnă creaţia lor. Se simte curăţenia, simplitatea sufletului celui care le-a realizat. De aceea, caut tot timpul să respect spiritul icoanei, în aşa fel încât cel care o priveşte să simtă în ea complexitatea, sfinţenia, să aibă o tresărire, o emoţie. Icoana trebuie să aibă în ea adâncimi pe care nu oricine le sesizează.
– Eşti un artist plastic recunoscut, cu un bogat palmares în crearea icoanelor pe sticlă. Se poate vorbi de carieră şi statutul pictorului Nicolae Muntean?
– Nu ştiu dacă nu este prea mult spus, carieră de iconar. În ultimii ani a fost pentru mine ca o explozie în ceea ce înseamnă aşa-zisa cariera de iconar. A fost ca un dat de la Dumnezeu pus într-un om. De multe ori mă uit la icoanele mele şi nu-mi vine să cred că le-am făcut eu. Când mă apuc de pictat, îmi spun “Doamne ajută-mi să iasă o icoană şi o lucrare bună!” Eu cred că noi, cei numiţi creatori populari, suntem mai mult continuatori populari şi păstrători de tradiţie, aşa cum la jocurile populare şi la cântece suntem continuatori ai acestui minunat tezaur. În ceea ce priveşte statutul de iconar, cred că aici este o problemă pe care cei care au misiunea să încurajeze actul de creaţie trebuie să o rezolve. Eu am susţinut la o şedinţă a Asociaţiei creatorilor populari al cărei membru sunt, că acelora care sunt cu adevărat meşteri să li se acorde o subvenţie, să poată omul să-şi asigure cât de cât o pâine, să-şi acopere cheltuielile cu materialele sau cu deplasările la diverse expoziţii organizate. După câte ştiu, există chiar un proiect de lege depus de către asociaţia noastră la Camera Deputaţilor, dar care, din păcate, aşteaptă de mai mult timp să fie promovat.
– Care crezi că a fost impresia celor care ţi-au văzut lucrările sau ţi-au vizitat expoziţiile de icoane?
– Dăruirea şi dragostea pentru crearea de icoane mi-au adus nu doar satisfacţia lucrului bine făcut, ci şi recunoaşterea din partea unor instituţii care au misiunea să aprecieze şi să promoveze activitatea de creaţie. Aşa se face că am participat la o serie de târguri ale meşterilor populari din România cum ar fi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti şi Muzeul Astra din Sibiu, la expoziţiile deschise acasă la Cugir, la Sebeş, Bucureşti, Timişoara, Deva, Sibiu, Muzeul Unirii Alba Iulia, iar în ultimii ani şi în străinătate, în Franţa, la Bad Ischl şi Praga. Sunt membru din 2003 al Asociaţiei Creatorilor Populari din România. Am primit recunoaşteri şi distincţii: în 2005, membru al Academiei Artelor Tradiţionale ASTRA Sibiu, premiul al doilea la Târgul naţional organizat la Craiova în 2007 şi marele premiu şi trofeul Târgului organizat tot acolo, în 2008. În 2012, Muzeul Ţăranului Român m-a onorat cu invitaţia de a-mi găzdui lucrările în cadrul unei expoziţii în seria Portret, Atelier, deschis în cadrul Târgului iconarilor şi meşterilor cruceri. Tot sub egida Muzeului Ţăranului Român am activat ca instructor în cadrul meşteşugului de iconar, pe care m-am străduit să îl transmit soţiei şi celor doi copii. Am participat de asemenea ca instructor la taberele de copii din cadrul Muzeului Satului, Dimitrie Gusti – “Vara pe uliţă”.

A consemnat
Constantin PREDESCU

 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS