Anul acesta se împlinesc 90 de ani de când armele au apărut la Poarta Raiului – Cugir.

Decizia a fost luată, în 1925, la Paris, în încercarea de armonizare a dorinţelor României – în speţă a industriaşilor români – cu cele ale afaceriştilor austro-ungari, englezi şi francezi. La fel ca şi în cazul tratatelor internaţionale de recunoaştere a Unirii de la 1 Decembrie 1918, pentru care s-a militat diplomatic mulţi ani după consumarea acestui eveniment, şi deciziile economice importante pentru România s-au luat tot în capitalele din vest. Nimic nou, nici  în zi de azi. Statul austro-ungar a fost înlăturat de la conducerea fabricii de prelucrare a fierului din Cugir, după 1 decembrie 1918, întreprinderea trecând în proprietatea statului român.  După 7 ani, în 1925, austro-ungarii s-au întors din nou la Cugir, sub forma acţionariatului, intrând în parteneriat cu statul român.

Mai mult decât evident, considerentele de ordin politic şi strategic au determinat plasarea pe meleagurile locuite în întregime de români şi aşezate la graniţa cu Ţara Românească, a Fabricii de Fier la Cugir. Iniţial, băştinaşii s-au împotrivit, ajungându-se chiar la confruntări violente cu trupele guvernamentale, în perioada 1799 – 1804. Construcţia fabricii a putut fi încheiată abia după 5 ani, în 1804.
În 1850, a apărut  noul act de concesionare emis de Tribunalul Minier Cezaro-Crăiesc al Transilvaniei şi care reprezenta baza juridică a Fabricii de Fier din Cugir.

Existenţa noilor relaţii stabilite prin acest act sunt clar prezentate: „Tribunalul Minier Imperial aprobă şi întăreşte dorinţa Direcţiunii Miniere Imperiale de a stăpâni şi folosi cu toate drepturile şi prevederile prevăzute de lege, ca proprietari cu proprietate şi nepăgubirea părţilor“. Prin acest act, toate prevederile cuprinse în actele încheiate anterior momentului cu grănicerii din Cugir erau anulate, fabrica fiind liberă de obligaţiile contractuale asumate la înfiinţare, în anul 1799. Conţinutul acestui act preciza şi care era înzestrarea cu utilaje a fabricii în anul 1850: o secţie veche din 1800, dotată cu două cuptoare pentru fabricarea oţelului, două ciocane de forjă şi două laminoare; o secţie nouă construită în preajma anului 1850, dotată cu un cuptor pentru încălzit, un ciocan de forjă şi un laminor.

• 110 ani de la construcţia  căii ferate Şibot – Cugir

Materia prima folosită la prepararea fierului se aducea de la Govăjdia – Hunedoara  (furnal care a dat şi subansamble din fontă pentru turnul Eiffel din Paris). La început fonta era cărată cu căruţele, iar mai apoi pe calea ferată până la Şibot, de unde se transporta cu căruţele până la fabrică. Transportul pe calea ferată era mai ieftin, astfel că, la intervenţia conducerii fabricii la forurile de resort, în octombrie 1905, a fost demarată într-un ritm alert construirea căii ferate Şibot – Cugir. La 1 februarie 1906, se fac primele transporturi de mărfuri pentru fabrică, iar la 12 iunie 1906 a început şi transportul de călători.

În anul 1910 au fost construite barajul şi aducţiunea de apă de pe Râul Mic pentru alimentarea turbinei care punea în mişcare generatorul electric de la care se asigura iluminatul electric al halelor şi trecerea la acţionarea electrică a utilajelor.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, prin care se încheia procesul de formare a statului naţional unitar român, în Transilvania, fostele proprietăţi ale Imperiului Austro-Ungar au intrat direct în proprietatea statului român. Pentru a-şi salva capitalul, unele societăţi particulare austro-ungare au făcut încercări de a înfiinţa societăţi în parteneriat cu statul român.

Astfel, societatea pe acţiuni StEG, care exploata căile ferate din Imperiul Habsburgic şi care deţinea o serie de uzine metalurgice şi de exploatări miniere din Transilvania încă din anul 1851, a intrat în tratative cu guvernul român de la Bucureşti pentru a înfiinţa împreună, în anul 1920, societatea UDR (Uzinele şi Domeniile Reşiţa). Spre deosebire de Uzinele din Reşiţa, minele şi uzinele de la Hunedoara şi Cugir, fiind proprietatea statului austro-ungar, au intrat direct în proprietatea statului român fără amestecul capitalului particular. Interesul StEG de a avea din nou controlul asupra fostelor sale proprietăţi din Transilvania a eşuat temporar. UDR nu reuşise, deocamdată, să acapareze, din nou, întreprinderile din Hunedoara şi Cugir.

90 de ani de la construcţia Fabricii de arme

Tendinţa permanentă a conducerii UDR-ului de a se întoarce la uzinele din Hunedoara şi Cugir a fost materializată în anul 1925, când, la Paris, s-au pus bazele unei noi societăţi prin încheierea unei convenţii între statul român pe de-o parte şi societatea Vickers Armstrong Ltd. din Londra, puternic acţionar în societatea Uzinele şi Domeniile Reşiţa, pe de altă parte. Ca mici acţionari au intrat atunci în UDR şi industriaşi români, cu legături în mediile politice româneşti, această perioadă remarcându-se prin legile reformatoare ale guvernării liberale, cu Ion I.C Brătianu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Vintilă Brătianu, ministru al Finanţelor.

Au fost puse atunci, la Paris, bazele noii societăţi Copşa Mică – Cugir. În acest scop, părţile asociate au fost de acord să realizeze două întreprinderi metalurgice: una dintre acestea urma să producă fier comercial, piese forjate, piese de maşini şi maşini unelte, motoare etc., iar cealaltă puşti de vânătoare şi alte articole de acest gen. În caz de nevoie, cele două uzine trebuiau să producă guri de foc până la calibrul 305 mm şi tancuri, iar, pe de altă parte, muniţie completă pentru aceste guri de foc. Termenul pentru construirea şi punerea în funcţiune a uzinelor era de doi ani de la data începerii lucrărilor.

Societatea Vickers Armstrong Ltd. se angaja să pună la dispoziţia noii societăţi maşinile unelte şi utilajele specializate, precum şi documentaţia tehnică şi asistenţa necesară pentru formarea personalului tehnic român, atât în ţară, cât şi la uzinele sale din Anglia. UDR intra în componenţa noii societăţi cu maşinile şi instalaţiile specializate pentru fabricarea muniţiei de artilerie, a ţevilor de tun şi tablelor de blindaj, precum şi execuţia unei părţi din construcţiile metalice ale halelor de producţie.
O obligaţie importantă a statului român a fost aceea de a da toate comenzile de armament şi muniţie noii societăţi, cu precizarea că aceste comenzi nu vor depăşi, în ceea ce priveşte preţul, pe cel al concurenţei străine, majorat cu 5%.

La 1 iulie 1926, în partea de nord a Cugirului, a început să fie ridicată noua fabrică. La sfârşitul anului 1928, fabrica era gata având toate instalaţiile necesare funcţionării şi un capital de 600 de milioane de lei. Cu toate că fabrica nouă era finalizată, nu a primit nicio comandă din partea statului, deşi în bugetul ţării figurau sume destinate acestui scop. România resimţea deja efectele crizei economice globale: scăderea nivelului de trai, creşteri de taxe şi impozite, producţia industrială a scăzut cu 37%.

Fabrica de Arme Cugir şi ”Afacerea Skoda”

Prin 1922, în România apare Bruno Szeletzky: născut în Polonia, activează ca ofiţer superior în armata austro-ungară. Apoi se mută  în Cehoslovacia şi se angajează la o fabrică de armament aparţi­nând Uzinelor Skoda. A fost transferat ca şef al reprezentanţei Skoda în România. Expert în  tehnicile militare şi în metodele de modernizare a vechiului armament, a fost des invitat de autorităţile militare să viziteze Depozitul de armament şi Arsenalul Armatei, pentru a fi consultat în privinţa posibilităţilor de modernizare a dotărilor. Cu acest prilej, a aflat multe secrete privind înzestrarea armatei române. În acelaşi timp, a încheiat pentru Skoda contracte cu statul român în anii 1922, 1927, 1929 şi 1930. În iulie 1928, Fabrica de Arme Cugir a încheiat o convenţie cu firma cehoslovacă Skoda, care a înscris, în decurs de 2 – 4 ani, un aport de capital de 300 de milioane de lei, echivalent cu cel al firmei Vickers Armstrong Ltd., constând în maşini, construcţii de fier şi materiale electrice. Dar comenzile pentru producţia de armament s-au lăsat aşteptate.

Iată şi de ce. Sub îndrumarea şi cu lobby-ul susţinut al reprezentantului Skoda în România, statul român a luat decizia să comande armamentul în Cehoslovacia. Sub autoritatea guvernului ţărănist condus în 1930 de Iuliu Maniu, care îşi doreşte să iniţieze o colaborare economică în cadrul ”Micii Înţelegeri” între România şi Cehoslovacia, Ministerul de Război a comandat Uzinelor Skoda muniţii şi armament în valoare de peste 6,75 miliarde de lei, inclusiv o comandă de tunuri ”suflate” de sub nasul industriaşilor francezi, prin abilitatea aceluiaşi Bruno Szeletzky.

În paralel, criza economică din 1929 a găsit fabrica din Cugir într-o postură disperată. Lipsa de comenzi, însoţită de un incendiu devastator, izbucnit la 1 noiembrie 1929, a dus la o pierdere în bilanţul anului 1929 de 3,5 milioane de lei.
Anul 1931 s-a remarcat prin apariţia în consiliul de administraţie a industriaşului Nicolae Malaxa, în calitate de administrator delegat al UDR, societate care continua să primească de la guvernul român comenzi substanţiale, în timp ce uzinele CMC „au beneficiat“ de o comandă derizorie de 26,43 milioane de lei, abia în anul 1932.

După lichidarea comenzii Ministerului de Război şi a unor comenzi particulare, fabrica din Cugir s-a pregătit să-şi închidă porţile. Au fost concediaţi toti lucrătorii, iar din personalul tehnico-administrativ s-a reţinut un număr infim, pentru întreţinere.
Tot în 1931, la numai un an de la perfectarea contractului extern cu Skoda, au apărut primele indicii de nereguli, de data aceasta sub guvernul Iorga. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, a constatat că echipamentul furnizat nu corespundea  standardelor armatei şi a solicitat sistarea temporară a comenzii. Nemulţumită, conducerea Uzinelor Skoda l-a acuzat pe Amza că încearcă să saboteze contractul.

Scandalul  propriu-zis a izbucnit în primăvara lui 1933, la trei ani de la semnarea contractului. Finanţele au operat o percheziţie la sediul firmei din Bucureşti, pe motiv că aceasta nu ar fi plătit mai multe impozite datorate statului. În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Skoda, au fost găsite mai multe documente militare secrete ale Ministerului de Război, cu privire la sistemul naţional de apărare, documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament, tabele cu calibrul tuturor gurilor de foc ale armatei române, rapoartele despre desfiinţarea uzinelor de ar- mament de la Copşa Mică şi Cugir, care se stingeau din lipsa comenzilor de producţie de armament.

A urmat un scandal politico – economic cu reverberaţii internaţionale, cu implicaţii ce au condus spre curtea lui Carol al II-lea şi care au zgâlţâit serios guvernul ţărănist al lui Iuliu Maniu şi au înteţit luptele între liberali şi ţărănişti. Din tot scandalul cu presupusa luare de mită, de ordinul zecilor de milioane, şi subminarea economiei naţionale a fost condamnat doar Bruno Szeletzky, la 5 ani închisoare iar generalul Sică Popescu, cel care a semnat comanda de furnizare a armamentului cehoslovac pentru armata română, s-a împuşcat în cap. Cei care au luat şpăgile pentru contractele cu Skoda, în defavoarea industriei româneşti de producţie de armament, nu au fost descoperiţi niciodată.

La 28 iunie 1933, falsa speranţă a reînceperii producţiei a fost adusă prin vizita pe care a făcut-o regele Carol al II-lea la uzinele din Cugir. Acesta a promis redresarea industriei de apărare, acordând societăţii suma de 100 de milioane de lei (sumă care abia  reuşit să acopere datoriile către vechii creditori).

Cehoslovacii dezvoltă, până la urmă, fabrica de arme din Cugir

În anul 1934, deşi activitatea în fabrică încă nu începuse, iar deficitul ajunsese la 426,663 milioane de lei, societatea CMC a început tratativele cu firma cehă Ceskoslovenska Zbrojowka Brno, parte a consorţiului Uzinele şi Domeniile Reşiţa, în vederea unui aranjament pentru o colaborare tehnică. Preluarea de către firma cehoslovacă Zbrojowka-Brno a dus la reprofilarea producţiei pentru armament şi muniţii de infanterie, pe baza documentaţiei de licenţă. Concernul Vickers Armstrong Ltd. este înlocuit cu concernul ceh. La 27 noiembrie 1935, uzinele din Cugir au obţinut o primă comandă masivă de armament, care putea asigura uzinei o activitate normală de minimum 5 ani.

În anul 1939, după ce trupele hitleriste au ocupat Cehoslovacia, acţiunile societăţii Ceskoslovenska Zbrojowka Brno au fost preluate de concernul german Herman Goring, care s-a infiltrat în toate uzinele metalurgice din ţară, în mod deosebit la UDR şi Copşa Mică – Cugir. Odată cu pătrunderea trupelor hitleriste în ţară şi intrarea României în război, au crescut comenzile de armament, iar beneficiile au crescut până 45 de milioane de lei în 1941.

În 1941 s-a reuşit proiectarea şi punerea în fabricaţie a primei arme de concepţie românească: pistolul mitralieră de calibrul 9 mm, Parabellum, tip Oriţa. Oriţa a fost un proiect ceho-român la care au contribuit cehul Leopold Jašek şi cugireanul Nicolae Sterca. Prima versiune, modelul 1941, a intrat în dotarea armatei române în 1943. O versiune îmbunătăţită, modelul 1948, cu pat de lemn sau de fier, a rămas în dotarea armatei române până ce a fost înlocuită de versiunea românească a automatului AK-47. Oriţa a fost în serviciul Gărzilor patriotice până în anii 1970. (surse foto: colecţii particulare Cugir)

Nicoleta IDITA -TOMUŢA