Rămâi conectat

Cugireni

Povestea lui Ciprian Sîrca, un tânăr din Cugir care a trecut pe lângă moarte de mai multe ori și a supravțuit ca prin miracol de fiecare dată

Cugir INFO

Publicat

în

Oare cum e să te întorci din moarte? De două ori? Cum e să fii încercat la limită și, prin ceva miracole nebănuite, să supraviețuiești? Cum e atunci când deschizi deodată ochii după săptămâni întregi de comă și tot ce vezi e un tavan cu un neon? Te întrebi oare cine ești și crezi că lumea toată e un tub de neon.

Cum e când aerul zilnic încărcat de praf și noxe al orașului, cel pe care îl disprețuiești atunci când îți amintești că există, să ți se pară deodată cel mai prețios lucru? De fapt, cum e când toată perspectiva asupra lumii și vieții ți se dă peste cap? Și nimic nu mai e ca înainte, ci este, paradoxal, cu mult, mult mai frumos?

Aceasta e povestea lui Sîrca George Ciprian din Cugir, (de unde vine și numele lui de scenă – Koogir), iar dacă, vorba lui, povestea aceasta va inspira și doar pe 1% din cei care o vor citi, nimic nu a fost în zadar.

E cea mai mișcătoare poveste de viață auzită în ultima vreme, o poveste care a trecut atât de periculos de aproape de moarte, încât e imposibil să nu te facă atent. E imposibil să nu-ți ridice la fileu toate acele întrebări adânci, de care ne ferim zilnic cu grația unor toreadori, fluturând cape roșii, făcând piruete grațioase în arenă, de parcă am fi invincibili și nemuritori.

”Copilărie relativ normală, mai puțin divorțul părinților. Trăiam cu mama și sora mea într-un oraș mic, lipsit de perspective. Simțeam progresiv cum nu mai aveam stare, aer. Îmi plăcea școala, mai ales științele, istoria, limba română, doar că uram sistemul – reproducerea mecanică de informații, tezele în date fixe, prezența obligatorie. Toate acestea nu făceau decât să zgândăre rebelul din mine.

Tatăl meu trăia pe atunci la Roma, muncind în construcții. În clasa a zecea am lăsat totul și am plecat. Voiam la loc larg, în lume. Habar nu aveam că treaba asta are un preț. Și când m-am trezit cărând zile în șir saci de ciment cât greutatea mea până la etajul patru, am înțeles că nu va fi parfum. Seara adormeam cu farfuria de paste pe piept, după ce schimbam trei propoziții cu tata. Era, într-adevăr, brutală libertatea.

Între timp, primeam de acasă vești de adolescenți necopți – cum e în liceu, ce-a mai fost pe la discotecă, ce fată și-a mai vopsit părul, chestii de-astea. M-au apucat nostalgiile și m-am întors pentru câteva luni, dar m-am sufocat foarte rapid. Iubeam orașul, dar nu era să mă îngrop acolo. Am plecat iar, de această dată știind că e pentru totdeauna.

Am luat totuși câteva lucruri cu mine, săpate în piele – numele orașului, profilul iubitei mele Camelia, portretul mamei mele din clasa a zecea, primul lucru pe care-l vedeam în tabloul de pe perete, când mă trezeam în vacanțele fericite de vară din casa bunicilor din Sălaj.

Au urmat peregrinările clasice ale unui tânăr român rătăcitor prin lume, dispus să facă orice munci, să înghită umilința de a fi străin, învățând limbi noi, un om mereu în mișcare, mereu în căutarea locului ideal, unde se poate face un ban mai bun: Muenchen, Madrid, Marbella, Gran Canaria, iar Roma. Și în cele din urmă, Statele Unite, ultima haltă.”

• Cum de-ai ajuns în State, prin ce miracol?

”Aveam un dosar bun, știam să fac multe și m-am calificat în ceva program de muncă. Doar că muncă însemna pus acoperișuri, iar eu aveam rău de înălțime. Iar cei 15 dolari pe oră promiși s-au dovedit a fi 10. Când i-am întrebat pe șefii mei de neconcordanța contractuală, au zâmbit și mi-au spus: ‘Welcome to America‘. Știam că urmează un nou început, la fel chinuitor.

Problemele mele au început în urmă cu 10 ani, la Chicago, orașul unde locuiesc și azi. Am făcut diverse munci, iar cu vremea, după taximetrie, am devenit șofer de tir. Conduceam cea mai mare chestie existentă pe șosele, un așa numit Eighteen Wheeler Truck, o namilă cu 18 roți și mulți cai putere, generoși cu adrenalina. Făceam curse de pe o coastă pe alta a Americii și lumea părea a fi a mea.

Puține lucruri te pot face să te simți mai puternic decât un tir american, care pare ușor de condus pe autostradă, însă necesită o precizie chirurgicală atunci când trebuie să-l dai cu spatele în locuri înguste, la rampele de încărcare.

Pe vremea aceea, credeam că am totul sub control: viața mea, soția mea, sporturile mele pentru care făcusem o obsesie atât de mare, încât am fost în stare să dau 5000 de dolari pe o bicicletă. Trăgeam de fiare, făceam fitness, mountain bike și tocmai mă convertisem la noua mea religie: jiu jitsu brazilian. Eram ceea ce se cheamă un adrenalin junkie, un dependent de mișcare, de adrenalină, obsedat de un corp perfect.

Acum, dacă mă uit înapoi, mă îngrozesc când realizez ce tip nasol eram: egoist, atotștiutor, pus pe scandal. Nu eram neapărat genul arțăgos, gata să înceapă o bătaie, dar îmi plăcea teribil să o termin. Abia așteptam o scânteie. Abia așteptam să adorm pe careva.

Între timp, mă luam la harță cu mine însumi. Ca să mă vindec de răul de înălțime, am urcat cu bicicleta pe un munte celebru din Moab, Utah, doar ca să privesc o mie de metri în jos. Apoi am sărit cu parașuta de la 3000 de metri, ca să știu o treabă, pentru totdeauna.

Totul părea să meargă ca uns până în 2009 într-o noapte când, pe la 3.30, mă întorceam acasă rupt de muncă. Făceam taximetrie și conduceam un Ford Crown Victoria, o mașină uriașă, de 2 tone jumate, fostă mașină de poliție convertită în taxi. Tot ce îmi doream erau un pat și un somn fără vise. Fără centură, rulam egal pe autostradă cu 80 de mile pe oră. Așa am dat peste ultimul lucru pe care ți-l poți imagina pe banda de viteză a unei autostrăzi americane: două faruri venind din față. Zbang!”

• Nu se poate… Totuși, de ce fără centură?

”Eram prea obosit să mi-o mai pun. Impactul frontal a adus și acel somn fără vise, la care tocmai mă gândeam. Am aflat abia după o săptămână ce s-a întâmplat. Erau două fete de 19 și 16 ani, surori. Ori erau drogate, ori băute, cert e că intraseră invers pe autostradă. Fata cea mică a murit pe loc, iar cealaltă a primit o condamnare pentru ucidere din culpă.

Eu m-am ales cu 14 copcii pe scalp, încheieturile mâinilor tumefiate și genunchii praf. Însă nimeni nu înțelegea cum de am supraviețuit. Noroc că mașina avea airbag. O vreme am simțit că trăiesc în prelungirile propriei vieți, ca la fotbal.

Au urmat doi ani de chin cu recuperarea. Sistemul american de asigurări pune presiune pe medici să opereze, nu să umble la chestii romantice gen săruri, electromagneți și fizioterapie. Ori eu studiasem enorm pe net despre cum stă treaba cu genunchii și eram dispus să încerc orice altceva, în afara bisturiului.

Medicul meu însă, o ținea pe a lui cu operația. Și nu mi-a semnat asigurarea pentru medicina alternativă, știind că pierde în jur de 30.000 de dolari la un singur genunchi. M-a mai și amenințat, jurându-se că în doi ani voi rămâne olog.

A trebuit să-mi plătesc tot tratamentul din banii mei, noroc că aveam ceva economii puse deoparte. Apoi a intrat în scenă Răzvan, un prieten amator de triatloane și Ironman. El m-a motivat enorm, mi-a dat o încredere neștiută în mine. M-a provocat să mă apuc de alergare. Și a propus să alergăm împreună maratonul de la Chicago.

Iar după fix doi ani, după o pregătire de cel puțin 6 luni, l-am alergat, cu genunchii ăia fără speranță, care mă dureau ca naiba primii 5-6 km. Se zice că primul maraton nu-l faci sub 6 ore. Eu l-am terminat în 4 ore și 3 minute. Iar primul drum l-am făcut direct la cabinetul acelui medic. I-am arătat medalia și i-am reamintit cine sunt – ăla handicapat, care n-o să mai umble în veci. Și mă tem că i-am mai zis ceva nasol legat de mama lui, înainte de a trânti ușa și a pleca.”

• Să ne întoarcem acum la povestea de la început, cea cu tirul și motorul.

”Cum ziceam, neastâmpărul, adrenalina, acțiunea – asta e o combinație riscantă de elemente. Trecuseră 5 ani în care am avut timp să uit trauma, să mă recuperez aproape total, să mă întorc la sporturile mele.

Mi-am luat un Ducati, un speeder foarte puternic, ca să am cu ce mă distra în vacanțele de la Cugir. Știi coloana aia infinită de la ieșirea din Alba Iulia? Nimeni care are un motor de viteză nu stă bleg ca o găină în traficul ăla. Era noapte și deodată m-am trezit pe un drum prea îngust între două tiruri prea mari. În loc să frânez, am accelerat. În loc să sfârșesc sub roțile celui din dreapta, am ales să-l ocolesc pe stânga pe cel care venea din față. Mare greșeală. L-am luat în plin. Și s-a făcut iar noapte neagră, fără vise.

Iar după luni de zile, am aflat bucata lipsă din filmul vieții mele, derulat înapoi. Martor la accident a fost asistenta dintr-o ambulanță prinsă, ca norocul, în acel trafic. La nici un minut după accident, femeia aceea, prezentă acolo printr-un miracol absurd, mi-a salvat viața.

Traheea îmi era blocată de sânge fiindcă o coastă îmi perforase plămânul. În câteva minute, dacă nu m-ar fi intubat, m-aș fi sufocat – încă un motociclist donator de organe, mort pe șoselele patriei. Tot ea a chemat o altă ambulanță, care să aducă sânge și oxigen. De la Alba m-au dus la Târgu Mureș. A urmat o comă profundă și constatările: vertebre fisurate, coaste rupte, urechea internă praf și cel mai grav, patru hematoame pe creier.

Aveam 35 de ani și speranța mea de viață atârna de un fir de păr. Sorei mele medicii i-au spus că am 1% șanse de supraviețuire și, în cel mai fericit caz, voi fi legumă pentru restul vieții. Se moare lejer dintr-un singur hematom pe creier, iar eu aveam patru. Doar că, tocmai înainte de operație, s-a întâmplat ceva miraculos, rarisim: creierul a început să resoarbă de la sine sângele. Progresiv, presiunea craniană a scăzut.

După o vreme, altă minune – am început să respir singur. Apoi alta – m-am trezit. Și am văzut iar neonul de pe tavan. Am constatat că sunt viu. Doar că nu știam cine sunt și câți ani am. În schimb, în săptămânile de comă, vertebrele se sudaseră perfect, deci nu eram nici paralizat, nici legumă.

Încet, foarte încet, ca dintr-o noapte foarte lungă, am început să ies, bâjbâind, la lumină. Slăbisem vreo 30 de kile și 4 luni de zile le-am petrecut într-un scaun cu rotile cu gândul: ‘Nu, asta nu e viața mea, asta va trebui să se schimbe‘. Doar că uitam rapid de promisiunea asta – memoria de scurtă durată mi-a fost afectată mai bine de 2 ani. Dacă mă întrebai la ora 5 ce am mâncat la 3, nu știam.”

• A urmat, bănuiesc, o lungă poveste cu recuperarea…

”O experiență teribilă. Dar totuși, cât de plină de speranță. Să-ți recucerești propria viață după ce aproape te-ai întors din moarte. Să reînveți să te înșiretezi, să faci din cele mai banale gesturi o victorie. Apoi toți oamenii minunați care au stat lângă mine, cei cu care am făcut sute și sute de ore de fizioterapie. E o listă lungă de oameni cărora le sunt recunoscător.

Au fost luni de zile de depresie și tentative de renunțare. Nu uit cum mă uitam câte o jumătate de oră la pantofii de sport și nu aveam tăria să mă încalț și să plec înspre o nouă zi de kineto, care știam că mă va stoarce de toate puterile. Strângeam însă din dinți și plecam.

Drept urmare, acum, fizic simt că sunt mai bazat decât înainte. Pot face mai multe flotări și mai multe tracțiuni decât făceam. Marea problemă care a rămas este cu echilibrul. Nu mai pot înota, alerga, pedala. Durează ani de zile până corpul înțelege că urechea sănătoasă trebuie să preia handicapul celeilalte și să re-echilibreze totul. Dar cred și sper și lupt zilnic. Nu e chiar atât de simplu să-ți ceri viața înapoi.

Iar în ziua în care voi fi bine, n-o să mă mulțumesc cu un semi, ci voi alerga un ultramaraton.”

• Bun și acum îți ocupi toată vremea cu recuperarea, cine te întreține?

”Da’ de unde… Mi-am reluat viața, de unde o lăsasem. Conduc iar bestia aia de Eighteen Wheeler Truck, chiar dacă i-am păcălit pe americani la testele anuale de aptitudini. M-am prefăcut faultat la fotbal, i-am îmbrobodit că n-am nimic, de fapt. Acum nu mai pot ține volanul cu mâna stângă cum făceam de obicei, dar asta nu mai știe nimeni. Mă descurc miraculos de bine în rest.

Iar cu sporturile, m-am readaptat. De la sporturi de contact am trecut la ceva foarte interesant – Calisthenics se cheamă. Folosești greutatea corpului tău și atât, nu mai trebuie să încarci bara de greutăți la sală, privindu-te în oglindă, ca un păun. Dacă te crezi bun, fă genuflexiuni într-un picior sau flotări într-o mână. Sau fă azi mai multe tracțiuni decât ieri.

În plus, am descoperit câțiva oameni care m-au motivat enorm să continui, să am încredere în mine. David Goggings e unul dintre ei. Un tip de vreo 150 de kile, mare amator de gogoși și fast food care, într-o bună zi, își ia și el viața înapoi și devine unul dintre cei mai cunoscuți atleți ai Americii de azi. ‘Can‘t Hurt Me’ a devenit o carte cult pentru mine. O ascult mereu când conduc. De fapt, ascult multe cărți motivaționale, de știință, învăț mandarină, îmi țin creierul mereu ocupat.

Apoi l-am descoperit pe Tibi Ușeriu, ascultând podcastul Andreei Esca. Am citit cartea lui, care m-a răvășit. Am înțeles că totul poate reîncepe cu primii 27 de pași. Mi-am dorit enorm să-i strâng mâna și să-i mulțumesc personal, fiindcă mi-a făcut mult bine, fără să o știe. M-a primit la el la Tășuleasa și, în loc de 5 minute, am stat 3 ore la povești, am legat o prietenie.

Acum visez ca, într-o iarnă aspră, să mă invite în copca lui, să bem o cafea. E o minune a vieții să poți bea o cafea cu un prieten care te inspiră.”

• Dacă, printr-o minune ai putea, ai schimba ceva? Ai umbla la trecut?

”Poate cineva să dea timpul înapoi, să retrăiască o anume scenă din film, să mai tragă o dublă? Poate în filme, dar nu și în filmul vieții. Dar să zicem că, prin absurd, aș putea. Află că nu aș schimba nimic, dar absolut nimic. Nici scena cu impactul frontal pe autostradă, nici izbitura cu capul de tir.

Din aceste două șocuri aproape fatale m-am trezit și m-am trezit alt om. Când mi-am revenit cât să pot judeca iar și am pus lucrurile cap la cap, mi-am dat seama că nimic, nimic nu a fost întâmplător. Am realizat că, practic, sunt victima fericită a unor minuni înșirate pe o sfoară.

Unii prieteni îmi spun: ‘Băi, Cipri, tu chiar te-ai lovit la cap.‘ Chiar așa e – acum văd totul diferit, simplificat, curat. Lucrurile toxice nu mă mai ating. Primesc totul ca pe un cadou nesperat. Mă bucur de lucrurile mărunte pe care, de obicei, le luăm de-a gata, de parcă ni s-ar cuveni. Am învățat să prețuiesc tot ce mi se oferă, la adevărata valoare.

Ca să nu mai zic că mi-am regăsit tatăl pierdut după o pauză de 13 ani. Victor mi-a redevenit, în urma acestui accident, cel mai bun prieten. Ne iubim și ne prețuim azi cum n-am făcut-o niciodată. Pentru așa ceva, poate chiar merită să intri cu motorul într-un tir.”

• Cu înțelepciunea asta a ta de pe urmă, la ce ai rezuma esența vieții ?

”Aerul pe care-l respiri, lumina pe care o vezi și pământul pe care îl calci – acestea trei sunt suficiente. Având acces la ele, poți fi mulțumit. Orice altceva este un dar. Când vin în România și aud același cor de bocete, îmi vine să râd și să plâng deopotrivă: pâinea e prea neagră, conducătorii țării sunt corupți, pensiile-s prea mici, furtul e prea mare, seceta e lungă, plouă prea mult…

Serios? Terminați cu tâmpeniile, oameni buni. Sunteți bine, sunteți fericiți, aveți de toate, doar că fericirea asta e prea la îndemână, n-o mai vedeți de tot soiul de probleme inventate. Închideți televizoarele și priviți seara un apus de soare.

În spital fiind, vreme de luni de zile m-am întrebat dacă o să mai văd vreodată un apus. Luni de zile m-am întrebat dacă o să mai umblu desculț prin iarbă. Sau dacă o să mai beau o cafea dimineața cu un prieten, așa cum fac oamenii normali. Când ai astfel de dorințe banale, nimic nu mai poate fi ca înainte.

Pe deasupra, cred cu tărie că nimic nu e întâmplător. Totul are sens, se leagă. Trebuie doar să deschizi ochii. Habar n-ai cât de multe poți afla despre tine însuți contemplând îndelung un neon pe un tavan. De acolo, din lumina aia rece, coboară tăcut înțelepciunea, te învăluie și te face alt om.”

sursa: pressone.ro


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Cugireni

O femeie din Cugir a renunțat la viața comodă de la oraș pentru a crește bovine, împreună cu soțul său, în Dealul Geoagiului

Cugir INFO

Publicat

în

Chiar dacă pentru mulți orășeni pare o idee nebunescă, o cugireancă a renunțat, în urmă cu aproape 30 de ani, la carieră și la viața din oraș, urmându-și jumătatea, într-un sat izolat din Munții Apuseni.

S-au mutat împreună în creierii munților, în Dealul Geoagiului sau Dealul Mocanului din Alba, în comuna Întregalde, la aproximativ o oră de Alba Iulia. În mijlocul naturii, spune femeia, a descoperit simplitatea vieții, care îi aduce împlinire, scrie ziarulunirea.ro.

Pe Valeria și pe Viorel Marian i-am găsit la grajduri, la muls vacile, la primele ore ale dimineții. Valeria are 46 de ani și spune că viața izolată din Dealul Geogiului este deopotrivă și grea și ușoară: „Este ușor că avem aer curat, grea pentru că este foarte mult de muncă, iar munca noastră nu prea e plătită”.

Femeia a absolvit Colegiul Național „David Prodan” din Cugir, secția Matematică-Informatică și s-a măritat în vârf de munte: „Am iubit natura și animalele și nu am regretat niciodată alegerea făcută”, mărturisește femeia.

La 20 de ani s-a mutat în Dealul Mocanilor: „Am avut apartament în Cugir, l-am vândut pentru că nici copiilor nu le plăcea acolo, iar eu nu m-aș mai întoarce niciodată acolo, de fapt nicăieri la oraș. Pentru mine, o zi la Alba Iulia sau la oraș, e mai obositoare decât o zi la fân. Dacă aș avea din nou 20 de ani, aș alege din nou să vin aici.”

Familia Marian are trei copii, doi dintre ei angajați în Alba Iulia, iar cel mai mic este plecat în Germania. Cu toate că tinerii de astăzi fug de viața retrasă din satele de munte, fiul cel mare al Valeriei se simte încă atras de locurile natale și casa părintească și își vizitează des părinții, dând o mână de ajutor în gospodărie: „Cel mai probabil el o să rămână aici, așa mă gândesc, celui din Germania îi place să vină, să stea una, două săptămâni și pleacă înapoi. Fiul mijlociu e aproape căsătorit cu o fată din comună, dar locuiește la Întregalde”, ne povestește cugireanca în timp ce vede de mulsul vitelor.

• Munca la animale începe cu noaptea în cap

O zi obișnuită în Dealul Mocanului începe cu mulsul vacilor, dis-de-dimineață, când sunt aduse din grajdul în care dorm în locul unde sunt mulse. După această operațiune, animalele sunt duse la pășune, iar familia se apucă de închegatul laptelui. Pe timpul verii, bărbatul merge la coasă și fân, iar seara vacile sunt aduse înapoi și sunt mulse din nou.

Iarna e mult mai greu, animalele fiind împărțite la mai multe șuri: „Soțul meu e plecat de dimineața până seara, până merge, până le dă de mâncare, până le face curățenie în grajduri. Mă duc și eu să îl ajut să le adăpăm. E mai ușor doar că nu trebuie mulse, în perioada rece fiind de obicei gestante sau cu viței mici.”

În total, familia are 18 vaci și un taur, iar trei dintre ele au și viței. Valeria se ocupă de animale împreună cu soțul ei, iar când copiii acestora sunt acasă dau și ei o mână de ajutor, dar în ultima vreme, destul de rar au mai trecut pragul casei părintești: „Am avut și boi, dar am renunțat la ei că erau prea multe animale și numai noi doi, copiii sunt plecați la lucru. Le creștem de drag, că bani, chiar de cheltuială avem, nu pot să spun că ducem lipsă, dar nici nu realizezi extraordinar de multe lucruri.”

În urmă cu vreo 15 ani, în zonă exista și lăptărie, dar s-a desființat pentru că nu avea cine să ducă laptele, să îl colecteze și nici nu mai sunt atâtea animale. În sat doar 2 familii mai au vaci, în rest câte o vacă, cel mult două în câteva gospodării. Familia Marian are cele mai multe animale din comună. Laptele este pus la închegat și familia face brânză, mai dau și la neamuri, dar sunt hrăniți și doi porci pe care îi au în gospodărie.

• Subvenții mici și pretenții absurde

Din partea statului nu au nici un ajutor, primesc doar subvențiile pentru animale și terenuri, care sunt în jur de 300-400 de lei pe vacă. La sumele mici se adaugă și cerințele aberante și de multe ori imposibil de realizat. Un exemplu în acest sens, este condiția de a avea platforme de gunoi, cu o suprafață de 6-8 mp pentru fiecare animal: „Nu am accesat nici un fel de proiecte, dacă am avea ajutorul ca în Polonia de exemplu, atunci da, s-ar merita să ții și animalul altfel, să cumperi furaje de calitate. La noi sunt și foarte multe cerințe. De exemplu, pentru subvenție ne cere să avem platformă de gunoi, ceea ce mie mi se pare o aberație. În vârful muntelui să avem așa ceva. În primul rând că este foarte greu să aduci materialele pentru a construi așa ceva, dar și să ai o suprafață de 6-8 mp pentru fiecare animal! Și pentru ce? Aici gunoiul de la animale se depozitează lângă poiată, iar primăvara se duce pe terenuri arabile, pe pășunat. Nu poluezi cu el absolut nimic, nu e lângă apă…”, se plâng oamenii.

Femeia este de părere că dacă statul român le-ar putea face viața mai ușoară dacă ar fi înființate puncte de colectare a vițeilor, iar aceștia să fie plătiți la adevărata lor valoare. Locurile unde să fie colectat laptele este de asemenea o necesitate pentru crescătorii de vite: „Așa nu ne-am mai chinui să mulgem vaca și să golim laptele la porc, când am putea să luăm un ban pe el. Ar trebui să fie mai permisivi cu legile, cu subvențiile.”

• Drumul străbătut doar cu picioarele odinioară, asfaltat în 2025

Oamenii se bucură că măcar drumul a fost asfaltat până la ei în deal, dar așteaptă să vină iarnă să vadă cum va fi atunci: „La iarnă să vedem cum o să ne descurcăm, pentru că la noi nu se prea vine cu deszăpezirea până aici sus. Avem în fiecare an o perioadă de o săptămână, două, în care nu poți merge decât cu picioarele.”

În cătunul Dealul Geoagiului mai trăiesc puține familii, iar numărul copiilor a scăzut mult în ultimii ani. Școala a fost renovată și modernizată, iar familia Marian speră ca acest lucru să atragă familii tinere în zonă, dar și turiști dacă drumul le facilitează accesul acum.

„E păcat că nu sunt mai mulți copii, avem o școală foarte frumoasă aici, a fost renovată recent. Când erau copiii mei elevi era mai dărăpănată, acum e dotată și modernizată, dar degeaba, nu mai sunt copii. Și e păcat, e o zonă frumoasă, acum s-a făcut și drumul și poate, poate o să se mai întoarcă din oameni, dacă nu tineret, măcar din cei care au ieșit la pensie și au aici o căsuță rămasă de la părinți sau de la bunici. Pe timp de vară mai sunt și turiști, admiră peisajele și cam atât. Munca e grea, acolo nu se bagă”, mai spune Valeria.

Valeria și Viorel își continuă traiul simplu în Dealul Mocanului, iar locurile izolate în care au ales să trăiască sunt exemplul unei vieți perfecte, trăite cu puțin.


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Cugireni

Panouri fotovoltaice și grădină de legume, pe acoperișul unei locuințe din Cugir

Cugir INFO

Publicat

în

Mihai Oltean, un bărbat din Cugir, a construit în ultimii doi ani un acoperiș inedit, multifuncțional, în două ape: pe partea sudică, bărbatul a montat 9 panouri fotovoltaice, iar pe partea nordică a amenajat o mică grădină de legume.

Cugireanul spune că acoperișul are un singur strat, adică NU este țiglă sub panourile solare și nici sub ghivecele în care cresc plantele!

„Motivul pentru care am inițiat acest proiect este faptul că acoperișurile au suprafețe mari, dar care sunt folosite doar într-un singur scop: de a proteja casa de ploaie și zăpadă. Ar trebui să avem mai multe beneficii de pe urma acestor suprafețe mari! De exemplu am putea obține energie electrică și hrană de pe aceste suprafețe!”, a declarat Mihai pentru ziarulunirea.ro.

O motivație secundară a fost faptul că, de obicei, panourile solare sunt montate desupra țiglei. Practic sunt 2 straturi. Acest lucru este o risipă de material, deoarece panourile solare sunt suficient de rezistente pentru a proteja casa de ploaie și zăpadă. Pot fi folosite pe post de țiglă, dar trebuie făcută o izolație bună!

Clădirea pe care a fost construit acoperișul are amprenta la sol de 15x7m. Momentan, pe partea nordică, bărbatul a pus panouri solare pe o lățime de 6.5m. Pe partea sudică, grădina suspendată are o lățime de 1,3m și o lungime de 4.5m. În rest, acoperișul este acoperit cu țiglă de tablă: ”Intenționez să extind ideile la tot acoperișul, în funcție de rezultatele testelor. Am plecat de la un acoperiș vechi cu multe probleme; acesta a fost un alt motiv pentru care l-am construit pe cel nou”, povestește Mihai.

Structura acoperișului a făcut-o din fier, încercând să evite lemnul cât a putut pentru că bărbatul consideră că arborii au o funcție mult mai importantă decât să fie folosiți la construcții: să producă aer curat! Totuși a folosit lemn pentru lațele de sub țiglă, pentru suportul jgheaburilor cu plante și pe partea frontală (OSB).

„Inițial am intenționat să construiesc totul în stil Lego, fără sudură, doar prin prindere mecanică. Grinzile, căpriorii, etc ar fi trebuit conectate doar prin șuruburi. Am construit 2 suporți în acest fel, dar apoi am renunțat deoarece fierul la lungimea respectivă (7m) se deforma iar componentele nu se mai îmbinau cum trebuie.

Suporții (de tip regină) sunt construiți din profil de 80x40x3 dar cu baza și elementele interioare de 60x40x3. Un suport are aproximativ 100 kg. Pe toată lungimea casei am folosit 13 suporți.

Panourile solare sunt amplasate între profile T40. Prinderea panourilor pe T40 am făcut-o din interiorul podului. Între profile și panouri am lăsat un spațiu de 3-4mm în care am pus silicon. Din cauza aplicării greșile a siliconului (greșeala începătorului) au mai rămas câteva găuri prin care intra apa. A trebuit să pun o bandă bituminoasă de hidroizolație, lucru care n-ar fi fost necesar dacă aș fi aplicat siliconul corect”, explică cugireanul.

Legumele sunt crescute în jgheaburi (citerne) rectangulare (120×90) din tablă de 0.6 mm. Unghiul acoperișului (38 grade) este calculat astfel încât aceste jgheaburi să se îmbine perfect (colțul de jos al unuia se termină unde începe colțul de sus al următorului).

Jgheaburile sunt amplasate pe doi suporți din lemn (scândură de 4.5 m lungime, 14 cm lățime și 4cm grosime) tăiate în trepte. Izolația între jgheaburi am făcut-o cu bandă bituminoasă de 75mm lățime. Jgheburile le-am prins de șuport prin holșuruburi. În interiorul jgheaburilor au fost puse (doar la capete) bucăți de lemn pentru a putea călca pe ele când se urcă să îngrijească straturile, dar pe viitor Mihai vrea să pună câteva bucăți de țeavă 80×80 pe post de suport pentru picior.

Momentan, bărbatul a plantat roșii, ardei și gogoșari, care au dat roade. A semănat și salată și spanac, dar au ieșit foarte slab (doar în iulie au fost semănate) și peste ele a aruncat zilele trecute niște boabe de grâu care a răsărit foarte bine.

„Sunt foarte multe de spus despre acest proiect. Unele detalii (dar nu toate) se găsesc pe pagina web a proiectului. Mie personal mi-a luat 2 ani să-l implementez (din momentul în care am început proiectarea) și am fost ajutat (idei+muncă) de mai mulți prieteni. Am schimbat de mai multe ori designul, și am cumpărat foarte multe materiale pe care nu le-am mai folosit ulterior. De asemenea, trebuie multe mașini (pentru debitat, găurit, sudat, frezat, etc) fără de care nu aș fi putut realiza construcția.

Instalația electrică (partea de solar) în casă am realizat-o tot personal folosind echipamente Victron. Nu m-am conectat le rețea deocamdată, ci folosesc câteva baterii Pylontech. Trecerea de la solar la rețea se face automat când nu există curent din solar/baterii”, a concluzionat bărbatul.


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Cugireni

Melodia de debut a unei tinere originare din Cugir strânge mii de vizualizări

Cugir INFO

Publicat

în

La doar 20 de ani, Daria Birăesc, originară din Cugir, debutează oficial în muzica ușoară sub numele de Zyra, cu piesa „E târziu și te sun”.

Lansată pe YouTube, melodia a strâns peste 22000 de vizualizări în primele zile și numeroase aprecieri pe rețelele sociale.

• Muzica, o moștenire de familie

Zyra a crescut într-o familie de muzicieni, tatăl și fratele ei cântă la pian și orgă, iar studioul tatălui ei a devenit locul unde pasiunea s-a transformat în carieră.

„Am cântat de mică și am simțit mereu că muzica face parte din mine. Piesa de debut am compus-o împreună cu tatăl meu și este o melodie de dragoste, pentru toți cei care, la un moment dat în viață, s-au simțit captivi în amintiri”, spune artista. Melodia vorbește despre neputința de a lăsa în urmă o iubire pierdută, fiind apreciată pentru linia melodică și sensibilitatea interpretării.

• Planuri pentru viitor

Cu un talent moștenit și o voce sensibilă, Zyra este hotărâtă să își continue drumul artistic: „De acum înainte, muzica mea o veți găși pe YouTube @Zyraa.official și, în curând, pe toate platformele de streaming.”

Artista pregătește deja noi piese în colaborare cu tatăl ei și promite să rămână aproape de public. Nu exclude nici aparițiile la evenimente, însă dorința ei este să ajungă la inimile marelui public.

 

Constantin Predescu


 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS


Citește mai mult

Actualitate

Administrație

Știri din zonă

Stiri din Alba

Știrea ta

Politică

Societate

Economie

Sport

Din județ

Cele mai citite știri

cugirinfo, stiri cugir, informatii cugir