Cugireni
Povestea lui Ciprian Sîrca, un tânăr din Cugir care a trecut pe lângă moarte de mai multe ori și a supravțuit ca prin miracol de fiecare dată
Oare cum e să te întorci din moarte? De două ori? Cum e să fii încercat la limită și, prin ceva miracole nebănuite, să supraviețuiești? Cum e atunci când deschizi deodată ochii după săptămâni întregi de comă și tot ce vezi e un tavan cu un neon? Te întrebi oare cine ești și crezi că lumea toată e un tub de neon.
Cum e când aerul zilnic încărcat de praf și noxe al orașului, cel pe care îl disprețuiești atunci când îți amintești că există, să ți se pară deodată cel mai prețios lucru? De fapt, cum e când toată perspectiva asupra lumii și vieții ți se dă peste cap? Și nimic nu mai e ca înainte, ci este, paradoxal, cu mult, mult mai frumos?
Aceasta e povestea lui Sîrca George Ciprian din Cugir, (de unde vine și numele lui de scenă – Koogir), iar dacă, vorba lui, povestea aceasta va inspira și doar pe 1% din cei care o vor citi, nimic nu a fost în zadar.
E cea mai mișcătoare poveste de viață auzită în ultima vreme, o poveste care a trecut atât de periculos de aproape de moarte, încât e imposibil să nu te facă atent. E imposibil să nu-ți ridice la fileu toate acele întrebări adânci, de care ne ferim zilnic cu grația unor toreadori, fluturând cape roșii, făcând piruete grațioase în arenă, de parcă am fi invincibili și nemuritori.
”Copilărie relativ normală, mai puțin divorțul părinților. Trăiam cu mama și sora mea într-un oraș mic, lipsit de perspective. Simțeam progresiv cum nu mai aveam stare, aer. Îmi plăcea școala, mai ales științele, istoria, limba română, doar că uram sistemul – reproducerea mecanică de informații, tezele în date fixe, prezența obligatorie. Toate acestea nu făceau decât să zgândăre rebelul din mine.
Tatăl meu trăia pe atunci la Roma, muncind în construcții. În clasa a zecea am lăsat totul și am plecat. Voiam la loc larg, în lume. Habar nu aveam că treaba asta are un preț. Și când m-am trezit cărând zile în șir saci de ciment cât greutatea mea până la etajul patru, am înțeles că nu va fi parfum. Seara adormeam cu farfuria de paste pe piept, după ce schimbam trei propoziții cu tata. Era, într-adevăr, brutală libertatea.
Între timp, primeam de acasă vești de adolescenți necopți – cum e în liceu, ce-a mai fost pe la discotecă, ce fată și-a mai vopsit părul, chestii de-astea. M-au apucat nostalgiile și m-am întors pentru câteva luni, dar m-am sufocat foarte rapid. Iubeam orașul, dar nu era să mă îngrop acolo. Am plecat iar, de această dată știind că e pentru totdeauna.
Am luat totuși câteva lucruri cu mine, săpate în piele – numele orașului, profilul iubitei mele Camelia, portretul mamei mele din clasa a zecea, primul lucru pe care-l vedeam în tabloul de pe perete, când mă trezeam în vacanțele fericite de vară din casa bunicilor din Sălaj.
Au urmat peregrinările clasice ale unui tânăr român rătăcitor prin lume, dispus să facă orice munci, să înghită umilința de a fi străin, învățând limbi noi, un om mereu în mișcare, mereu în căutarea locului ideal, unde se poate face un ban mai bun: Muenchen, Madrid, Marbella, Gran Canaria, iar Roma. Și în cele din urmă, Statele Unite, ultima haltă.”
• Cum de-ai ajuns în State, prin ce miracol?
”Aveam un dosar bun, știam să fac multe și m-am calificat în ceva program de muncă. Doar că muncă însemna pus acoperișuri, iar eu aveam rău de înălțime. Iar cei 15 dolari pe oră promiși s-au dovedit a fi 10. Când i-am întrebat pe șefii mei de neconcordanța contractuală, au zâmbit și mi-au spus: ‘Welcome to America‘. Știam că urmează un nou început, la fel chinuitor.
Problemele mele au început în urmă cu 10 ani, la Chicago, orașul unde locuiesc și azi. Am făcut diverse munci, iar cu vremea, după taximetrie, am devenit șofer de tir. Conduceam cea mai mare chestie existentă pe șosele, un așa numit Eighteen Wheeler Truck, o namilă cu 18 roți și mulți cai putere, generoși cu adrenalina. Făceam curse de pe o coastă pe alta a Americii și lumea părea a fi a mea.
Puține lucruri te pot face să te simți mai puternic decât un tir american, care pare ușor de condus pe autostradă, însă necesită o precizie chirurgicală atunci când trebuie să-l dai cu spatele în locuri înguste, la rampele de încărcare.
Pe vremea aceea, credeam că am totul sub control: viața mea, soția mea, sporturile mele pentru care făcusem o obsesie atât de mare, încât am fost în stare să dau 5000 de dolari pe o bicicletă. Trăgeam de fiare, făceam fitness, mountain bike și tocmai mă convertisem la noua mea religie: jiu jitsu brazilian. Eram ceea ce se cheamă un adrenalin junkie, un dependent de mișcare, de adrenalină, obsedat de un corp perfect.
Acum, dacă mă uit înapoi, mă îngrozesc când realizez ce tip nasol eram: egoist, atotștiutor, pus pe scandal. Nu eram neapărat genul arțăgos, gata să înceapă o bătaie, dar îmi plăcea teribil să o termin. Abia așteptam o scânteie. Abia așteptam să adorm pe careva.
Între timp, mă luam la harță cu mine însumi. Ca să mă vindec de răul de înălțime, am urcat cu bicicleta pe un munte celebru din Moab, Utah, doar ca să privesc o mie de metri în jos. Apoi am sărit cu parașuta de la 3000 de metri, ca să știu o treabă, pentru totdeauna.
Totul părea să meargă ca uns până în 2009 într-o noapte când, pe la 3.30, mă întorceam acasă rupt de muncă. Făceam taximetrie și conduceam un Ford Crown Victoria, o mașină uriașă, de 2 tone jumate, fostă mașină de poliție convertită în taxi. Tot ce îmi doream erau un pat și un somn fără vise. Fără centură, rulam egal pe autostradă cu 80 de mile pe oră. Așa am dat peste ultimul lucru pe care ți-l poți imagina pe banda de viteză a unei autostrăzi americane: două faruri venind din față. Zbang!”
• Nu se poate… Totuși, de ce fără centură?
”Eram prea obosit să mi-o mai pun. Impactul frontal a adus și acel somn fără vise, la care tocmai mă gândeam. Am aflat abia după o săptămână ce s-a întâmplat. Erau două fete de 19 și 16 ani, surori. Ori erau drogate, ori băute, cert e că intraseră invers pe autostradă. Fata cea mică a murit pe loc, iar cealaltă a primit o condamnare pentru ucidere din culpă.
Eu m-am ales cu 14 copcii pe scalp, încheieturile mâinilor tumefiate și genunchii praf. Însă nimeni nu înțelegea cum de am supraviețuit. Noroc că mașina avea airbag. O vreme am simțit că trăiesc în prelungirile propriei vieți, ca la fotbal.
Au urmat doi ani de chin cu recuperarea. Sistemul american de asigurări pune presiune pe medici să opereze, nu să umble la chestii romantice gen săruri, electromagneți și fizioterapie. Ori eu studiasem enorm pe net despre cum stă treaba cu genunchii și eram dispus să încerc orice altceva, în afara bisturiului.
Medicul meu însă, o ținea pe a lui cu operația. Și nu mi-a semnat asigurarea pentru medicina alternativă, știind că pierde în jur de 30.000 de dolari la un singur genunchi. M-a mai și amenințat, jurându-se că în doi ani voi rămâne olog.
A trebuit să-mi plătesc tot tratamentul din banii mei, noroc că aveam ceva economii puse deoparte. Apoi a intrat în scenă Răzvan, un prieten amator de triatloane și Ironman. El m-a motivat enorm, mi-a dat o încredere neștiută în mine. M-a provocat să mă apuc de alergare. Și a propus să alergăm împreună maratonul de la Chicago.
Iar după fix doi ani, după o pregătire de cel puțin 6 luni, l-am alergat, cu genunchii ăia fără speranță, care mă dureau ca naiba primii 5-6 km. Se zice că primul maraton nu-l faci sub 6 ore. Eu l-am terminat în 4 ore și 3 minute. Iar primul drum l-am făcut direct la cabinetul acelui medic. I-am arătat medalia și i-am reamintit cine sunt – ăla handicapat, care n-o să mai umble în veci. Și mă tem că i-am mai zis ceva nasol legat de mama lui, înainte de a trânti ușa și a pleca.”
• Să ne întoarcem acum la povestea de la început, cea cu tirul și motorul.
”Cum ziceam, neastâmpărul, adrenalina, acțiunea – asta e o combinație riscantă de elemente. Trecuseră 5 ani în care am avut timp să uit trauma, să mă recuperez aproape total, să mă întorc la sporturile mele.
Mi-am luat un Ducati, un speeder foarte puternic, ca să am cu ce mă distra în vacanțele de la Cugir. Știi coloana aia infinită de la ieșirea din Alba Iulia? Nimeni care are un motor de viteză nu stă bleg ca o găină în traficul ăla. Era noapte și deodată m-am trezit pe un drum prea îngust între două tiruri prea mari. În loc să frânez, am accelerat. În loc să sfârșesc sub roțile celui din dreapta, am ales să-l ocolesc pe stânga pe cel care venea din față. Mare greșeală. L-am luat în plin. Și s-a făcut iar noapte neagră, fără vise.
Iar după luni de zile, am aflat bucata lipsă din filmul vieții mele, derulat înapoi. Martor la accident a fost asistenta dintr-o ambulanță prinsă, ca norocul, în acel trafic. La nici un minut după accident, femeia aceea, prezentă acolo printr-un miracol absurd, mi-a salvat viața.
Traheea îmi era blocată de sânge fiindcă o coastă îmi perforase plămânul. În câteva minute, dacă nu m-ar fi intubat, m-aș fi sufocat – încă un motociclist donator de organe, mort pe șoselele patriei. Tot ea a chemat o altă ambulanță, care să aducă sânge și oxigen. De la Alba m-au dus la Târgu Mureș. A urmat o comă profundă și constatările: vertebre fisurate, coaste rupte, urechea internă praf și cel mai grav, patru hematoame pe creier.
Aveam 35 de ani și speranța mea de viață atârna de un fir de păr. Sorei mele medicii i-au spus că am 1% șanse de supraviețuire și, în cel mai fericit caz, voi fi legumă pentru restul vieții. Se moare lejer dintr-un singur hematom pe creier, iar eu aveam patru. Doar că, tocmai înainte de operație, s-a întâmplat ceva miraculos, rarisim: creierul a început să resoarbă de la sine sângele. Progresiv, presiunea craniană a scăzut.
După o vreme, altă minune – am început să respir singur. Apoi alta – m-am trezit. Și am văzut iar neonul de pe tavan. Am constatat că sunt viu. Doar că nu știam cine sunt și câți ani am. În schimb, în săptămânile de comă, vertebrele se sudaseră perfect, deci nu eram nici paralizat, nici legumă.
Încet, foarte încet, ca dintr-o noapte foarte lungă, am început să ies, bâjbâind, la lumină. Slăbisem vreo 30 de kile și 4 luni de zile le-am petrecut într-un scaun cu rotile cu gândul: ‘Nu, asta nu e viața mea, asta va trebui să se schimbe‘. Doar că uitam rapid de promisiunea asta – memoria de scurtă durată mi-a fost afectată mai bine de 2 ani. Dacă mă întrebai la ora 5 ce am mâncat la 3, nu știam.”
• A urmat, bănuiesc, o lungă poveste cu recuperarea…
”O experiență teribilă. Dar totuși, cât de plină de speranță. Să-ți recucerești propria viață după ce aproape te-ai întors din moarte. Să reînveți să te înșiretezi, să faci din cele mai banale gesturi o victorie. Apoi toți oamenii minunați care au stat lângă mine, cei cu care am făcut sute și sute de ore de fizioterapie. E o listă lungă de oameni cărora le sunt recunoscător.
Au fost luni de zile de depresie și tentative de renunțare. Nu uit cum mă uitam câte o jumătate de oră la pantofii de sport și nu aveam tăria să mă încalț și să plec înspre o nouă zi de kineto, care știam că mă va stoarce de toate puterile. Strângeam însă din dinți și plecam.
Drept urmare, acum, fizic simt că sunt mai bazat decât înainte. Pot face mai multe flotări și mai multe tracțiuni decât făceam. Marea problemă care a rămas este cu echilibrul. Nu mai pot înota, alerga, pedala. Durează ani de zile până corpul înțelege că urechea sănătoasă trebuie să preia handicapul celeilalte și să re-echilibreze totul. Dar cred și sper și lupt zilnic. Nu e chiar atât de simplu să-ți ceri viața înapoi.
Iar în ziua în care voi fi bine, n-o să mă mulțumesc cu un semi, ci voi alerga un ultramaraton.”
• Bun și acum îți ocupi toată vremea cu recuperarea, cine te întreține?
”Da’ de unde… Mi-am reluat viața, de unde o lăsasem. Conduc iar bestia aia de Eighteen Wheeler Truck, chiar dacă i-am păcălit pe americani la testele anuale de aptitudini. M-am prefăcut faultat la fotbal, i-am îmbrobodit că n-am nimic, de fapt. Acum nu mai pot ține volanul cu mâna stângă cum făceam de obicei, dar asta nu mai știe nimeni. Mă descurc miraculos de bine în rest.
Iar cu sporturile, m-am readaptat. De la sporturi de contact am trecut la ceva foarte interesant – Calisthenics se cheamă. Folosești greutatea corpului tău și atât, nu mai trebuie să încarci bara de greutăți la sală, privindu-te în oglindă, ca un păun. Dacă te crezi bun, fă genuflexiuni într-un picior sau flotări într-o mână. Sau fă azi mai multe tracțiuni decât ieri.
În plus, am descoperit câțiva oameni care m-au motivat enorm să continui, să am încredere în mine. David Goggings e unul dintre ei. Un tip de vreo 150 de kile, mare amator de gogoși și fast food care, într-o bună zi, își ia și el viața înapoi și devine unul dintre cei mai cunoscuți atleți ai Americii de azi. ‘Can‘t Hurt Me’ a devenit o carte cult pentru mine. O ascult mereu când conduc. De fapt, ascult multe cărți motivaționale, de știință, învăț mandarină, îmi țin creierul mereu ocupat.
Apoi l-am descoperit pe Tibi Ușeriu, ascultând podcastul Andreei Esca. Am citit cartea lui, care m-a răvășit. Am înțeles că totul poate reîncepe cu primii 27 de pași. Mi-am dorit enorm să-i strâng mâna și să-i mulțumesc personal, fiindcă mi-a făcut mult bine, fără să o știe. M-a primit la el la Tășuleasa și, în loc de 5 minute, am stat 3 ore la povești, am legat o prietenie.
Acum visez ca, într-o iarnă aspră, să mă invite în copca lui, să bem o cafea. E o minune a vieții să poți bea o cafea cu un prieten care te inspiră.”
• Dacă, printr-o minune ai putea, ai schimba ceva? Ai umbla la trecut?
”Poate cineva să dea timpul înapoi, să retrăiască o anume scenă din film, să mai tragă o dublă? Poate în filme, dar nu și în filmul vieții. Dar să zicem că, prin absurd, aș putea. Află că nu aș schimba nimic, dar absolut nimic. Nici scena cu impactul frontal pe autostradă, nici izbitura cu capul de tir.
Din aceste două șocuri aproape fatale m-am trezit și m-am trezit alt om. Când mi-am revenit cât să pot judeca iar și am pus lucrurile cap la cap, mi-am dat seama că nimic, nimic nu a fost întâmplător. Am realizat că, practic, sunt victima fericită a unor minuni înșirate pe o sfoară.
Unii prieteni îmi spun: ‘Băi, Cipri, tu chiar te-ai lovit la cap.‘ Chiar așa e – acum văd totul diferit, simplificat, curat. Lucrurile toxice nu mă mai ating. Primesc totul ca pe un cadou nesperat. Mă bucur de lucrurile mărunte pe care, de obicei, le luăm de-a gata, de parcă ni s-ar cuveni. Am învățat să prețuiesc tot ce mi se oferă, la adevărata valoare.
Ca să nu mai zic că mi-am regăsit tatăl pierdut după o pauză de 13 ani. Victor mi-a redevenit, în urma acestui accident, cel mai bun prieten. Ne iubim și ne prețuim azi cum n-am făcut-o niciodată. Pentru așa ceva, poate chiar merită să intri cu motorul într-un tir.”
• Cu înțelepciunea asta a ta de pe urmă, la ce ai rezuma esența vieții ?
”Aerul pe care-l respiri, lumina pe care o vezi și pământul pe care îl calci – acestea trei sunt suficiente. Având acces la ele, poți fi mulțumit. Orice altceva este un dar. Când vin în România și aud același cor de bocete, îmi vine să râd și să plâng deopotrivă: pâinea e prea neagră, conducătorii țării sunt corupți, pensiile-s prea mici, furtul e prea mare, seceta e lungă, plouă prea mult…
Serios? Terminați cu tâmpeniile, oameni buni. Sunteți bine, sunteți fericiți, aveți de toate, doar că fericirea asta e prea la îndemână, n-o mai vedeți de tot soiul de probleme inventate. Închideți televizoarele și priviți seara un apus de soare.
În spital fiind, vreme de luni de zile m-am întrebat dacă o să mai văd vreodată un apus. Luni de zile m-am întrebat dacă o să mai umblu desculț prin iarbă. Sau dacă o să mai beau o cafea dimineața cu un prieten, așa cum fac oamenii normali. Când ai astfel de dorințe banale, nimic nu mai poate fi ca înainte.
Pe deasupra, cred cu tărie că nimic nu e întâmplător. Totul are sens, se leagă. Trebuie doar să deschizi ochii. Habar n-ai cât de multe poți afla despre tine însuți contemplând îndelung un neon pe un tavan. De acolo, din lumina aia rece, coboară tăcut înțelepciunea, te învăluie și te face alt om.”
sursa: pressone.ro
Cugireni
Au lăsat Canada pentru România și au plantat 6 hectare de afine la Vinerea
Au emigrat din România în anul 1995, și-au construit o viață în Canada, iar după mai bine de două decenii au decis să investească în țara natală. Adrian și Ana Faur au înființat o plantație de afine de șase hectare la Vinerea, lângă Cugir, o afacere începută după ce au văzut întâmplător la televizor povestea unui alt român întors din străinătate.

Povestea plantației de afine de la Vinerea începe la mii de kilometri distanță, în Canada. Adrian și Ana Faur locuiau acolo de ani buni. El lucrase în domeniul calculatoarelor, iar Ana absolvise Medicina la Cluj-Napoca.
Nu se gândeau neapărat să se întoarcă definitiv în România, însă căutau o activitate pe care să o poată face după retragerea din activitatea profesională.
Ideea avea să apară în jurul anilor 2012-2013, după ce Adrian a urmărit la o televiziune românească o emisiune despre agricultură și a descoperit povestea unei plantații de afine înființate de un român revenit din America.
„Noi suntem din Canada și am avut televiziunea prin satelit. Nu știu ce emisiune era Viața satului, Agrointel sau așa ceva, nu mai știu cum, dar ferma, ceva cu ferma. Și am văzut acolo o plantație de afine făcută în România. Un băiat, tot așa, a plecat din America, Codruț îl chema. Și am pus mâna pe telefon și l-am sunat”, povestește Adrian Faur.
Discuția cu fermierul i-a dat încredere că o astfel de investiție ar putea fi făcută și în România. A urmat un an de documentare.
Adrian a citit reviste de agricultură, a studiat soiurile și tehnologiile de cultură și a ajuns să ia legătura inclusiv cu un american implicat în dezvoltarea soiului Legacy.
„Mi-a spus că se poate face, că pot să încerc. Și vreun an de zile am studiat. M-am abonat la o grămadă de reviste de agricultură, i-am scris și unui american care făcuse soiul Legacy și mi-a răspuns omul, atât la e-mail, cât și la telefon. Am făcut un manual, am scris ce trebuie făcut, cum se face, ce soiuri sunt”, spune Adrian.
De ce au ales afinele
Pentru familia Faur, plantația nu a fost gândită doar ca o investiție financiară. Cei doi căutau și o ocupație pentru perioada în care urmau să se retragă.
„Noi urmăream să facem ceva pentru perioada de pensionare. Încercam să vedem ce idee ar fi să ne putem ocupa timpul în perioada aceea când deja lumea se plictisește, lumea parcă nu mai găsește sensul. Și atunci a venit emisiunea aceea”, explică Ana Faur.
Au cumpărat terenul la Vinerea și au început să pună în practică planul. A fost nevoie de aproximativ trei ani până când plantația a intrat pe rod.
În 2019 au revenit în România, iar în ultimii doi ani Adrian și Ana petrec aici cea mai mare parte a sezonului agricol, din aprilie până în septembrie-octombrie. După încheierea sezonului, se întorc în Canada.
Șase hectare de afine la Vinerea
Astăzi, plantația se întinde pe șase hectare. Soiurile au fost alese astfel încât producția să fie eșalonată și să poată ajunge pe piață atât la începutul, cât și spre sfârșitul sezonului, perioade în care prețurile sunt, de regulă, mai bune.
Afinele sunt comercializate angro, către firme care le distribuie ulterior. Familia Faur nu vinde direct către consumatori.
Investiția a fost realizată integral din fonduri proprii. Cei doi nu au accesat fonduri europene pentru înființarea plantației.
„Cu oamenii, într-adevăr, este greu”
Agricultura vine însă cu propriile provocări, iar una dintre cele mai mari probleme este forța de muncă.
„Cu oamenii, într-adevăr, este greu. Dar nu poți să te dezvolți dacă nu te uiți și la soi și la desfacere”, spune Adrian Faur.
Plantația de afine nu este prima investiție importantă pe care cei doi au făcut-o în România. Înainte de aceasta, au investit la Giurgiu într-o fabrică de construcții metalice. Criza economică din 2008 a dus însă la închiderea afacerii, rămânând în urmă doar hala.
România, văzută altfel după două decenii în Canada
După anii petrecuți în Canada, Adrian și Ana spun că au găsit o Românie schimbată.
Au revenit aproape în fiecare an în țară, dar ultimii ani le-au oferit ocazia să petreacă mult mai mult timp aici.
„România o văd mai bine. A mers încet, dar, într-adevăr, s-a modernizat față de ce știm noi când am plecat. Și am venit în fiecare an, în fiecare vară”, spun soții Faur.
Există însă și lucruri care îi nemulțumesc. Birocrația și anumite probleme de infrastructură sunt printre acestea.
Adrian face frecvent comparația cu Canada, în special atunci când vine vorba despre administrarea unei afaceri.
„În Canada, o firmă o faci de azi pe mâine. E extrem de simplu, iar o dată pe an, contabilitatea și atât. La sfârșitul anului se face”, explică el.
O afacere pentru o altă etapă a vieții
Cei doi nu intenționează să extindă plantația. Consideră că cele șase hectare sunt suficiente pentru etapa în care se află acum.
„Noi nu suntem la început, avem o vârstă”, spune Adrian.
Pentru Ana, însă, munca în plantație înseamnă mai mult decât o simplă activitate economică. Îi place faptul că își petrece zilele în mijlocul naturii.
„Trebuie să te gândești că aici ești în natură. Da, e stres mult, dar în același timp este și activitate. E frumos, mie-mi place foarte mult. E altceva decât am făcut până acum și faptul că stai în natură, nici nu știi cum trece ziua”, spune ea.
Copiii au rămas în Canada, dar România nu le este străină
Cei doi copii ai familiei au rămas în Canada și, cel mai probabil, acolo își vor continua viața. Vin însă în România în vizită și, de-a lungul timpului, au venit inclusiv cu prieteni canadieni pentru a le arăta țara părinților lor.

Adrian spune că legătura cu România s-a păstrat și prin limbă.
„Vorbesc românește perfect, nici nu știi că-s plecați. De-asta am și lăsat cu televizorul la emisiunile românești. N-au accent nici dacă vorbești cu ei”, povestește el.
Dacă ar lua-o de la capăt, ar face la fel
De la o emisiune de televiziune urmărită în Canada și până la cele șase hectare de afine de la Vinerea a fost un drum lung, cu investiții, documentare și multă muncă.
Adrian și Ana Faur spun însă că nu regretă decizia de a începe această afacere în România. Chiar dacă au întâmpinat dificultăți și au descoperit că agricultura este departe de a fi un domeniu ușor, experiența le-a confirmat că au făcut alegerea potrivită.
Iar dacă ar trebui să ia totul de la început, după toate lucrurile pe care le-au învățat între timp, răspunsul lor este simplu: ar face din nou același lucru, la Vinerea.
Cugireni
„Ursulețul solar”, vehiculul electric construit la Cugir, pregătit pentru o nouă expoziție în Germania
Așa cum am mai scris, un vehicul electric neobișnuit poate fi întâlnit, aproape zilnic, pe străzile din Cugir. Numit sugestiv „ursulețul solar”, prototipul este alimentat doar cu energie solară și este conceput pentru deplasările de zi cu zi, inclusiv pentru mersul la cumpărături.

Mihai Oltean, creatorul vehiculului spune că face aproape zilnic modificări pentru a-i îmbunătăți funcționalitatea. Cea mai recentă intervenție a vizat instalația electrică, care a fost simplificată pentru ca vehiculul să poată fi transportat și asamblat mai ușor la o expoziție organizată în Hanovra, Germania.
„Am modificat aproape în fiecare zi, câte ceva. Acum trebuie să modific instalația electrică pentru că era prea complicat de asamblat. Vreau să mă duc la o expoziție în Germania și va fi destul de greu să conectez atât de multe fire”, explică acesta.
Una dintre particularitățile vehiculului este sistemul de alimentare cu energie solară. Panoul are o putere de aproximativ 200 de wați, în timp ce motorul dezvoltă 250 de wați. Chiar dacă, teoretic, puterea panoului este mai mică decât cea a motorului, vehiculul nu funcționează în mod obișnuit la putere maximă.
„Teoretic ar fi suficient, dar de obicei nu mă duc la putere maximă. Cu 200 W acopăr consumul motorului”, spune Mihai Oltean.
„Ursulețul solar” poate fi folosit inclusiv pentru cumpărături. Vehiculul dispune de suficient spațiu pentru transportul unor cutii, însă, deocamdată, proprietarul preferă să folosească plase.

La bord nu lipsesc nici uneltele. Constructorul ține la îndemână cheile necesare pentru eventuale reparații, după ce a avut deja parte de situații în care a fost nevoit să intervină asupra vehiculului.
Acesta povestește că a întâmpinat deja probleme mecanice în timpul deplasărilor, iar o componentă s-a rupt din cauza solicitării mari, fiind necesară înlocuirea acesteia.
Într-o notă amuzată, constructorul spune că vehiculul este, cel puțin pentru moment, destinat mai degrabă celor care au cunoștințe tehnice.

„Este un vehicul deocamdată numai pentru bărbați și numai pentru mecanici”, glumește acesta, explicând că utilizatorul trebuie să aibă și anumite abilități pentru a putea interveni atunci când apare o problemă.
După o nouă serie de modificări realizate la Cugir, „ursulețul solar” se pregătește pentru următoarea provocare: participarea la o expoziție organizată la Hanovra, în Germania. Simplificarea instalației electrice face parte din pregătirile pentru transport și montaj, astfel încât prototipul să poată fi prezentat mai ușor publicului german.
-
Mondenacum 5 luniCând pică Paștele ortodox și cel catolic 2027, dar și în următorii ani | cugirinfo.ro
-
Cugireniacum 10 luniFoarfeca, visul și scena: Drumul unui frizer din Cugir spre succesul internațional
-
Actualitateacum 11 luniMedicul cugirean Terezia Mureșan-Samoilescu a primit, la Berlin, premiul pentru studiul legat de modalitățile actuale de tratament ale plăgilor greu vindecabile
-
Actualitateacum 10 luniStar Transmission a donat Cugirului o ambulanță complet echipată, destinată urgențelor sociale din oraș
-
Actualitateacum 5 luniMesaje de Florii 2026. SMS-uri, urări și felicitări care pot fi transmise persoanelor care îşi sărbătoresc onomastica | cugirinfo.ro
-
Actualitateacum 10 luniMedic urolog nou, la Spitalul orășenesc Cugir
-
Mondenacum 5 luniMESAJE de PASTELE ORTODOX 2026. URARI și FELICITARI frumoase de Învierea Domnului | cugirinfo.ro
-
Economieacum 8 luniAngajații Fabricii de Arme Cugir au intrat în grevă japoneză. Vezi cauza protestului și ce revendicări au aceștia