Uzina Mecanică Cugir, un colos industrial cu peste 18.000 de angajaţi, odinioară emblemă a industriei de armament, dar şi a construcţiei de maşini, unelte şi de uz casnic, a ajuns, treptat, treptat, aproape un… morman de fiare vechi, pentru că aşa au vrut, după 1989, politicienii corupţi ai ţării.

Puşi pe jaf şi pe îmbogăţire rapidă, sub comanda lor chiar s-a reuşit ca uzinele din Cugir să fie dezmembrate, astfel că fabrici şi secţii întregi au fost trimise la fier vechi. Cu chiu, cu vai, au fost salvate două fabrici, una de puşti, celebrele A.K.M.-uri 47, şi alta de… „bomboane”, adică de gloanţe. Într-o perioadă, s-a şi încercat modernizarea fabricii de armament, astfel încât produsele militare made în Cugir să fie compatibile cu cele NATO.
S-au şi investit vreo 20 de milioane de dolari, fără însă ca noile linii de fabricaţie să intre în producţie. La un moment dat, a apărut şi ideea împărţirii UM Cugir în două fabrici separate, fiecare cu şefii ei, cu consilii de administraţie, dar şi cu administratori speciali, după cum au decis cei care au pus politic mâna pe compania mamă Romarm. O decizie care nu a fost, atunci, chiar rea, pentru că s-au definit mai clar obiectul de activitate şi managementul celor două firme, cel puţin pe hârtie, pentru că, în realitate, treburile s-au derulat cu totul altfel. Iniţial, Fabrica de Arme a reuşit să pună mâna pe un contract gras de puşti, un fel de arme de sport şi vânătoare, destinate Statelor Unite ale Americii, astfel că treburile au mers bine până la un moment dat. Comenzile au curs gârlă, mai ales că preţurile erau mici, tot mai mici, până când au ajuns să nu mai acopere cheltuielile de producţie, iar Fabrica de Arme să lucreze în pierdere.
Acum, când se fac bilanţurile financiare ale anului 2013, s-a constatat că Fabrica de Arme Cugir a ajuns chiar pe butuci, ba chiar mai mult, americanii au impus un preţ şi mai mic, care, practic, condamnă fabrica la închidere. În aceste condiţii, a apărut ideea ca Fabrica de Arme să se unească din nou cu SC Uzina Mecanică Cugir, care, de bine, de rău, este una rentabilă, eficientă şi care a înregistrat şi un profit bun. Profit din care ar dori acum să se înfrupte şi surata sa, Fabrica de Arme, pentru ca în acest fel să-şi poată continua, de bine, de rău, activitatea. O unificare cu care, însă, nu toată şefimea este de acord şi mai ales cei de la SC UM Cugir SA, care şi aşa au dus în spate, cu utilităţile, Fabrica de Arme, care, iată, se află în plină criză, o criză tot mai acută, criză pe care le-a adus-o prin preţurile tot mai mici oferite pentru puşti şi, fireşte, comenzi tot mai mari, partenerii de afaceri din America. Adică aceia care controlează fabrica din Cugir şi plătesc după modelul Bechtel. Şi fiindcă nu mai poate produce doar de dragul producţiei, Fabrica de Arme are numai două soluţii: fie să tragă obloanele, fie să fie luată în braţe de către cealaltă firmă soră, adică SC UM Cugir, care mai este încă performantă. Aşa a apărut ideea unificării celor două fabrici. O soluţie care împarte, însă, şefii, administratorii, sindicatele şi angajaţii în pro şi contra unificare. Poate că unde sunt doi, puterea ar mai creşte şi sute de angajaţi nu ar mai fi disponibilizaţi, mai ales că există premisa ştergerii datoriilor istorice acumulate de fabricile din Cugir către bugetul de stat. Americanii de la FMI sunt şi ei de acord cu această anulare, dar, probabil, pragmatici cum îi ştim, s-au gândit că n-ar fi rău să le impună nişte preţuri derizorii, aşa, ca la o fabrică dintr-un stat curat colonial, cum a ajuns România. Ce va fi vom vedea, însă, după ce liberalii din conducerea fabricii vor fi traşi pe linie moartă. Căci şi aici sunt la modă, ca şi în întreaga ţară, despărţirile made USL.

FOTO: ARHIVĂ