Povestea vieţii unui legionar din Cugir, în Franţa, Canada şi Statele Unite.

Acum câteva zile am primit de la un colaborator al ziarului „Curentul internaţional”, din Michigan, un domn pe nume Octavian Curpaş, un articol pe care acesta l-a publicat acolo, în SUA, despre un fost legionar originar din Cugir, un fost învăţător pe nume Cornel Popa. Scriu acest articol în speranţa că, poate, cineva din familia sa de aici (dacă i-or mai fi rămas rude în ţară) îşi mai aduce aminte de el şi, astfel, să completez portretul acestui vajnic bărbat, care şi-a purtat cu fruntea sus, prin ţări străine, mândria şi demnitatea sa de român. În anul 1948, în plină prigoană împotriva legionarilor, Cornel Popa a fugit peste hotare şi, cu sprijinul altor legionari plecaţi înaintea lui, a ajuns până în Canada. Acolo şi-a continuat studiile, absolvind o facultate de silvicultură. Odată cu el, se pare, a fugit în străinătate un alt prieten de-al său, Eugen Ştefănescu, un simpatizant al Mişcării Legionare (al cărui loc natal nu-l cunoaştem), care a absolvit tot silvicultura, dar în Franţa.
Despre Cornel Popa, autorul articolului din cotidianul de limbă română din SUA, Octavian Curpaş, a aflat de la un alt simpatizant al legionarilor, Dumitru (Mitică) Sinu, originar din Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu (6 kilometri distanţă până la Avrig), care a plecat din această lume în ianuarie 2013, pe când se afla în Arizona. În amintirea lui Mitică Sinu, cugireanul Cornel Popa a rămas un simbol al ambiţiei şi al hărniciei.
lCornel Popa era un om curajos şi puternic, „la pădure rupea arborele cu dinţii”…
Pe Cornel Popa, prietenul său Mitică Sinu şi-l aminteşte ca pe un om dârz, curajos, puternic, care „la pădure rupea arborele cu dinţii”. Redau mai jos un fragment din articolul publicat de Octavian Curpaş în „Curentul internaţional – publicaţia românilor de pe Mapamond”, în care Mitică Sinu evocă figura legionarului cugirean Cornel Popa: „Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, deoarece terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi, tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel (…) Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, lemnul rezultat putând fi comercializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf  (…) Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure.” (Printre cei apropiaţi sufletului lui Cornel Popa, pe care acesta îi adunase pe proprietatea  din Canada, se numărau Mitică Sinu, Eugen Ştefănescu, Radu Bumbaru şi Titi Filip, toţi simpatizanţi ai Mişcării Legionare – n.red.)

• Rădăcinile transplantate şi glasul pământului

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi ai lui Cornel Popa au reuşit să-şi transplanteze rădăcinile, dar dorul de meleagurile natale le-a rămas toată viaţa şi i-a ţinut strâns uniţi. Toţi şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie excepţională, care a păstrat legătura cu prietenii soţului său, chiar şi după dispariţia acestuia.
„Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume”, obişnuia să spună legionarul cugirean. Aşa a şi făcut, atât în Franţa, pe unde l-au dus valurile vieţii, cât şi în Canada. În cele din urmă s-a stabilit în SUA, în statul Michigan. În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea, chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii. Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una. Parcă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate… Cornel Popa, legionarul cugirean, unul dintre „bărboşii” vânaţi de securitate în România, a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, din Michigan. Mai există, oare, în Cugir, cineva care-şi aminteşte de Cornel Popa?

Ioan HĂNŢULESCU