O viaţă dedicată profesiei de medic pediatru: doctorul Ludwig Karlheinz din Cugir

Medicul Ludwig Karlheinz s-a născut la 4 februarie 1946, în Sibiu, dintr-o familie de funcţionari. A urmat cursurile învăţământului preuniversitar la Liceul Brukenthal, până în anul 1962, când a dat examenul de admitere la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi. Timp de şase ani, cât au durat studiile, a fost bursier al acestei instituţii, iar o perioadă, şef de promoţie în cadrul Facultăţii de Medicină.

Deşi i s-a oferit să rămână la catedră, în cadrul facultăţii, refuză cariera didactică şi se întoarce în Ardeal, în judeţul Alba, fiind repartizat ca medic în localitatea Berghin, unde îşi desfăşoară activitatea până în 1970. La 1 ianuarie 1970 este repartizat la Dispensarul medical urban din Cugir, iar în 1974 îşi dă examenul de secundariat la Cluj-Napoca, în domeniul Pediatrie, iar în acelaşi an se prezintă la un examen de medic specialist la Bucureşti, în urma căruia se clasează pe locul I pe ţară, dar refuză ocuparea postului în capitală, preferând Cugirul.

Pe parcurs şi-a dat examenul de medic primar, lucrând în continuare până în anul 1990, în Cugir, an în care şi-a făcut formele de emigrare în Germania. Şapte ani mai târziu părăseşte ţara, profesând activitatea de medic pediatru în landul Baden-Wurttemberg ca cetăţean german, până în anul 2008, când se pensionează şi se reîntoarce la Cugir. În perioada 2011-2012 lucrează ca medic la cabinetul medical şcolar aparţinând Serviciului Public de Asistenţă Socială din Cadrul Primăriei Cugir. În urma căsătoriei sale cu doamna dr. Ileana Ludwig are doi copii şi trei nepoţi.

– D-le doctor Ludwig, cum de aţi ales să urmaţi medicina şi de ce v-aţi ales specialitatea de medic pediatru?

– Am îndrăgit această profesie de când eram copil, iar pasiunea mi-a insuflat-o un medic pediatru la care mergeam la control şi care îmi repeta adesea că şi eu pot ajunge ca el dacă iubesc meseria de doctor pentru copii. Cu timpul, acest gând s-a transformat într-un ţel, fapt care m-a determinat ca în 1962, împreună cu un grup de saşi din Sibiu, să mergem să dăm examen la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi.

Am fost admis, am devenit bursier pe aproape toată perioada de studii, am fost şi şef de promoţie, iar şase ani mai târziu am devenit absolvent şi totodată medic practicant. În acelaşi an, 1968, m-am căsătorit cu Ileana, o colegă de facultate din Brăila. Deşi mi s-a oferit un loc la catedră, am refuzat cariera didactică şi am venit în Ardealul de care îmi era greu să mă despart, fiind repartizat ca medic în comuna Berghin din judeţul Alba, unde am stat un an. O localitate cu oameni harnici şi de treabă, la care am ţinut foarte mult şi pe care îi preţuiesc şi acum.

– Cum de aţi ales Cugirul?

– Spre finele anului 1969
m-am prezentat la Direcţia de Sănătate Alba şi am cerut o nouă repartiţie, având în vedere că între timp s-a născut şi primul meu copil, o fetiţă, iar directorul de atunci, doctorul Liviu Vulcu, ne-a repartizat, începând cu 1 ianuarie 1970, pe mine şi soţia mea la Cugir, la Dispensarul medical urban.

Un oraş liniştit, cu oameni în marea lor parte angajaţi la fabrică, un loc unde am găsit un puternic nucleu de medici în mai toate specialităţile necesare unei instituţii de sănătate, cu care m-am împrietenit şi am făcut o echipă serioasă, colegială, motiv pentru care am decis să rămân la Cugir. Îmi amintesc cu plăcere de faptul că există o puternică secţie de chirurgie cu medici ca Şuteu, Dobocan, Păun, îi am proaspăt în memorie pe doctorul Zamfirescu, un radiolog de excepţie, doctorii David, Lazăr, Zidureanu şi alţii, care astăzi sunt la pensie sau au plecat la cele veşnice.

Nu în cele din urmă, nu pot să nu-mi amintesc şi de doctorul Ioan Opriş, un exemplu de omenie şi cinste, un prieten de mare valoare, cu care am făcut echipă ca medic pediatru, cu care mă consultam, eu cu el şi el cu mine, de numeroase ori, atunci când trebuia să luăm deciziile cele mai importante care ţineau de viaţa şi sănătatea copiilor. Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare cu el şi imediat după anul 2000, Dumnezeu l-a chemat la ceruri, lăsându-mi o mare durere în suflet.

În 1974, împreună cu doctorul Opriş ne-am dat examenul de secundariat la Cluj -Napoca, iar eu m-am prezentat apoi la Bucureşti pentru examenul de medic specialist pediatrie, unde am luat locul I pe ţară. Un loc care îmi dădea dreptul să aleg capitala, dar pe care am refuzat-o, preferând să rămân la Cugir. Mai ales că între timp se născuse cel de-al doilea copil al meu.

Am şi o satisfacţie care mă leagă de perioada în care am lucrat la Cugir şi anume aceea că împreună cu echipa de pediatri ai spitalului Cugir s-au realizat cei mai buni indicatori în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă la nivel de judeţ. Pe parcurs am continuat activitatea în cadrul spitalului, promovând şi examenul de medic primar, iar la începutul anilor ‘90 am făcut formele pentru emigrare în Germania, unde am rămas până în anul 2008.

Iniţiativa a aparţinut copiilor mei care au dorit să se stabilească în această ţară. Acest lucru s-a petrecut însă doar în anul 1997, şi din cauza unei tergiversări pornind de la faptul că tatăl meu a refuzat mereu să meargă cu noi în Germania, doar mama mea acceptând să ne urmeze.

– Ce a reprezentat pentru dumneavoastră alegerea făcută, având în vedere că veneaţi dintr-un alt sistem, cu alte reguli şi obiceiuri?

– N-a fost deloc uşor. Ne-am stabilit în Landul Baden – Wurttemberg cu capitala la Sttutgart, obţinând cetăţenia germană dar nerenunţând la cetăţenia română, având dreptul de liberă practică, căutând între timp loc de muncă. A fost o perioadă nu tocmai uşoară având în vedere că a urmat un an de acomodare (fără bani, trăind din economii), o perioadă de practică, care însă m-a recomandat pentru activitatea mea, fiind repartizat la Serviciul de expertiză pediatrică din localitatea amintită.

Fac precizarea că România, nefiind încă membră a Uniunii Europene, diplomele nu erau recunoscute, pe parcurs însă, ca urmare a experienţei în domeniu pe care o aveam, am reuşit să desfăşor activitatea la un cabinet privat de pediatrie, lucrând deci şi la privat. A fost pentru mine o experienţă nouă, luând contact cu un domeniu în care obiectul activităţii îl reprezentau copiii cu dizabilităţi pe care noi trebuia să-i examinăm. Era un sector de expertiză pediatrică unde lucram împreună cu un serviciu social pentru tineret. Acei copii, care treceau de la grădiniţă la şcoală, trebuiau examinaţi de o echipă medicală printr-un complex de consultaţii, apoi li se elibera un certificat în baza căruia li se recomanda clasa în care să fie repartizaţi.

– Ce ne puteţi spune în legătură cu condiţiile şi măsurile de asistenţă medicală luate pentru sănătatea copiilor în locul în care aţi lucrat?

– Fiecare copil este în evidenţa unui medic pediatru, care are cabinet permanent de pediatrie, iar copiii începând de la vârsta zero şi până la 16 ani sunt supuşi unui consult periodic şi profilactic. Este un sistem de supraveghere a copilului, bine pus la punct, cu accent pe profilaxia bolilor, consultaţii care se fac gratuit în cadrul asigurării medicale de familie.

Este obligatorie asigurarea asistenţei medicale a copilului pe bază de programare, iar în caz de nevoie, la orice oră din zi sau din noapte, inclusiv sâmbătă şi duminică. Accente serioase se pun pe dezvoltarea corporală, psiho-motorie, vederea, audiometria, igiena corporală, vaccinarea, sănătatea dentară etc.

– Cum vedeţi dumneavoastră, după 40 de ani de activitate ca pediatru, modul în care ar trebui avut grijă de sănătatea copiilor?

– Copilul reprezintă viitorul unei ţări. Dacă vrem o naţie sănătoasă, trebuie să avem grijă de sănătatea copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri. Iar aici trebuie să spun că nu doar statul, ci şi familia trebuie să se preocupe şi să investească în asigurarea măsurilor care contribuie la sănătatea copiilor. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, văd necesară o permanentă colaborare între sectorul sanitar şi cel şcolar, între pediatrie şi şcoală. Unii să vegheze la starea de sănătate, şi alţii la starea de învăţătură a copiilor. Consider de mare importanţă o implicare mai mare a statului, dar şi o serioasă disciplină în sectorul sanitar.

– Ce sentimente vă încearcă acum, când nu mai profesaţi meseria de medic?

– Trăiesc sentimentele unui om împlinit, care după 40 de ani de când a îmbrăcat halatul alb, face din când în când bilanţul a tot ceea ce a realizat în profesia sa de medic pentru copii. Dragostea şi grija pe care am avut-o pentru ca ei să crească şi să trăiască cât mai sănătoşi mi-a creat şi îmi creează satisfacţii pe care doar cei care au pus suflet, aşa cum am pus eu, le înţeleg.
– Domnule doctor, vă mulţumesc pentru interviul acordat şi vă doresc ani mulţi de sănătate alături de copiii şi nepoţii dumneavoastră!

Constantin PREDESCU