Oameni de lângă noi
“Am preluat de la tatăl meu moştenirea de a fi un om, printre oameni şi pentru oameni”

Medicul Ioan Dobocan s-a născut la data de 14 martie 1933, în localitatea Orăştie, judeţul Hunedoara, dintr-o familie în care tatăl său era medic, iar mama casnică. A făcut cursurile primare la Cugir, iar liceul la Deva. Deşi se pregătea pentru Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, şi-a schimbat opţiunea şi s-a înscris la Institutul Medico-Farmaceutic, Facultatea de medicină generală din Cluj-Napoca, pe care l-a absolvit în anul 1958. După absolvirea facultăţii este repartizat la Ghelar-Hunedoara, unde nu practică nicio zi, fiind trimis ca medic la Întreprinderea Mecanică Cugir, unde lucrează o perioadă de şase luni. În acelaşi an, 1958, se căsătoreşte cu o fostă colegă de liceu care făcea facultatea în domeniul Pediatrie. Urmează perioada de secundariat la Cluj-Napoca şi specializarea în domeniul chirurgiei generale. În 1964 se întoarce la Cugir şi îşi începe activitatea de medic specialist chirurg la Spitalul din localitate, unde rămâne până în 2003, când se pensionează. Are ca hobby studiul cărţilor şi revistelor de specialitate, drumeţiile, filmele şi muzica.

– D-le dr. Ioan Dobocan, ce v-a făcut să alegeţi facultatea de medicină?
– Dorinţa mea a fost să urmez Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, astfel că după absolvirea Liceului “Decebal” din Deva mă pregăteam pentru examenul de admitere, studiind discipline similare cu cele care se cereau la medicină. În urma unor discuţii purtate în familie, în special cu tatăl meu care era medic, am fost sfătuit să urmez medicina. Le-am ascultat sfatul şi m-am înscris la Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj-Napoca, Facultatea de medicină generală, pe care am terminat-o în 1958. După absolvire, deşi am fost repartizat la Ghelar-Hunedoara, n-am practicat activitatea de medic, fiind chemat la Cugir, desfăşurând timp de 6 luni activitatea de medic la Uzina Mecanică Cugir. A urmat perioada de secundariat la Cluj-Napoca, unde m-am specializat în domeniul chirurgiei generale, desfăşurând o intensă activitate în cadrul Clinicii nr. 1 de chirurgie din acest oraş. În 1964 m-am întors la Cugir ca medic specialist chirurg, fiind repartizat la spitalul din localitate, unde am rămas până în anul 2003, când m-am pensionat.
– De ce aţi ales tocmai chirurgia?
– În legătură cu această decizie, s-a petrecut în viaţa mea un eveniment, care chiar dacă pare fără prea mare importanţă, a însemnat un moment de cotitură în alegerea viitoarei mele cariere, pe care aveam să o practic timp de aproape 40 de ani. Eram prin anul trei de studenţie, prin 1955, când jucam fotbal la echipa institutului, fiind un pasionat al acestui sport. Întâmplarea a făcut ca în timpul unui meci, unul dintre adversarii din echipa cu care jucam să-mi rupă piciorul, provocându-mi o fractură destul de serioasă care a necesitat o intervenţie chirurgicală ortopedică de specialitate. Neavând până atunci accidente de acest fel, am rămas impresionat de profesionalismul, forţa sufletească şi pasiunea pe care cel care m-a operat
le-a pus în acele momente destul de delicate pentru mine. A fost timpul în care am luat hotărârea să devin chirurg, cu dorinţa ca la rândul meu să mă implic şi mai mult ca să-i pot face bine pe unii semeni ai mei având în vedere starea prin care şi eu am trecut. Trebuie să vă mărturisesc că iniţial aveam intenţia să mă profilez pe boli contagioase.
– Cum a fost activitatea în perioada de rezidenţiat?
– O perioadă importantă pentru viitoarea mea carieră. Am învăţat mult în timpul stagiului de chirurgie, desfăşurat la Clinica chirurgicală nr. 1 Cluj. Eram oarecum familiarizat cu problemele din clinică având în vedere că încă din 1955 lucram în cadrul acesteia, pe parcurs participând la peste 1000 de intervenţii chirurgicale, împreună cu echipa de medici chirurgi cu care am efectuat diverse operaţii. În această perioadă am făcut două cursuri de specializare în domeniul chirurgiei pe care le-am luat cu nota zece. Pot să vă spun că sunt mândru de faptul că am avut privilegiul să învăţ lucruri extraordinare sub atenta îndrumare a unor personalităţi în domeniul chirurgiei precum: profesorii Varna (care a stat mereu lângă mine), Haţeganu, Goia, Popa Rubin, Nana, Mircioiu, Martin, Pană, Gicu Ionescu şi nu în ultimul rând profesorul Pop D. Popa, oameni de la care am avut multe de învăţat şi a căror experienţă mi-a folosit mult în profesia de medic chirurg. Îmi amintesc că după terminarea stagiului, profesorul Nana mi-a propus şi a insistat să rămân la Cluj şi să lucrez în domeniul didactic. L-am refuzat politicos spunându-i că locul meu este la Cugir, acolo unde era familia mea, tatăl meu cu care aveam o puternică legătură sufletească, omul care m-a călăuzit în viaţă şi a cărui memorie îmi va rămâne veşnic în amintire.
– Care a fost parcursul activităţii dumeavoastră, după încheierea misiunii la Cluj?
– În 1964 m-am întors la Cugir ca medic specialist chirurg, la spital fiind director tatăl meu, Ioan G. Dobocan, care deţinea această funcţie încă din anul 1960. Am găsit aici un puternic colectiv de medici printre care: Păun, Foriş, Şuteu, David, Zamfirescu, Turcu, Aluaş, Blăjan, Sântu, iar mai târziu au completat efectivul doctori precum: Ludwig, Opriş, Ciulea, Voina, Dima ş.a., cadre bine pregătite care au făcut şi fac în continuare cinste instituţiei. De remarcat faptul că în anii ‘68-’69, spitalul din Cugir avea 64 de medici, cu pregătire în aproape toate domeniile. Aici, în această unitate
m-am angajat şi m-am integrat în acel colectiv, lucrând ca chirurg, realizând peste 300 operaţii anual.
– Aţi amintit mai înainte despre tatăl dumneavoastră, medicul care a slujit spitalul mulţi ani de zile în calitate atât de medic, cât şi de director, şi pe care Consiliul Local l-a declarat în anul 1993 “Cetăţean de Onoare al Oraşului Cugir”, iar o plachetă comemorativă a fost aplicată pe zidul de la intrarea în policlinică. Ce ne puteţi spune despre cel care v-a fost nu doar tată, ci şi un bun îndrumător şi model de viaţă?
– Tatăl meu, d-rul Ioan G. Dobocan, a venit la Cugir în 1926 la vârsta de 24 de ani, fiind unicul medic la acea vreme în localitate. S-a integrat destul de repede în comunitate activând ca medic sanitar, medic de circumscripţie, a deţinut activităţi pe linie administrativă, iar în perioada 1938-1939 a deţinut funcţia de primar al Cugirului. În anul 1938, Cugirul primeşte primul aparat Roentgen, pe care lucrează tatăl meu, în urma unei specializări pentru activitatea de radiologie, iar un an mai târziu face un curs de medicina muncii, calificare importantă la acea vreme, pentru o localitate muncitorească cum era Cugirul. Cei care l-au cunoscut îl considerau “un om între oameni şi pentru oameni”, -moştenire pe care mi-a lăsat-o şi mie, având calităţile unui om modest, locuind într-o locuinţă modestă, prietenos, bun gospodar, un doctor priceput care se deplasa de la o uzină la alta cu o trăsură, mereu preocupat de starea de igienă a comunei, de sănătatea salariaţilor uzinei şi a familiilor lor, de dezvoltarea culturală a localităţii. A fost cel care a avut ambiţia şi a reuşit să înfiinţeze fanfara din Cugir. A desfăşurat activitate ca medic de interne, medic de circumscripţie, profesor la şcoală profesională, medic legist pentru Regiunea Hunedoara. Era chemat pentru diverse probleme de sănătate la Sebeş, Petroşani, Deva, Orăştie sau Cluj. A fost trimis pe front în Basarabia, dar n-a stat decât puţin timp, fiind chemat în ţară să servească sănătatea.
– Dintr-o descriere făcută cu prilejul acordării de către Consiliul Local Cugir, a titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului, rezultă faptul că d-rul Dobocan – seniorul – a fost cel care a pus bazele spitalului din Cugir şi a Policlinicii. Ce vă amintiţi despre acea perioadă, în care d-voastră eraţi pe atunci student la Cluj?
– Odată cu creşterea populaţiei oraşului, ca urmare a dezvoltării uzinei, se impunea necesitatea dezvoltării şi a bazei pentru sănătate a localităţii. Aşa se face că în 1953 ia fiinţă spitalul, realizat dintr-o construcţie care iniţial era prevăzută drept cămin muncitoresc şi care a fost transformată în unitate de sănătate cu secţii de interne, chirurgie şi ginecologie. În perioada 1955-1957 se construieşte policlinica după modelul celei de la Tg. Mureş, iar între 1958-1959 se dă în folosinţă şi celălalt corp de clădire având ca destinaţie secţii medicale, printre care şi o secţie de pediatrie. Îmi aduc aminte că vis-a-vis de aceste preocupări, tatăl meu îmi povestea cum un ministru al acelor timpuri care a venit în vizită la uzina din Cugir l-a felicitat şi l-a întrebat cum a reuşit să facă aşa ceva într-un timp atât de scurt. Iar el i-a răspuns că a avut un mare sprijin din partea uzinei, care dorea să aibă o unitate de sănătate corespunzătoare în localitate. În semn de apreciere pentru activitatea pe care a desfăşurat-o a primit titlul de “Medic Emerit”.
– Domnule doctor, într-un recent interviu acordat unui cotidian central, profesorul Pop D. Popa vorbea despre prima inimă artificială construită în România, una din cele patru realizate în acea vreme în lume. Ce ne puteţi spune legat de această invenţie?
– Era obişnuit ca în timpul studenţiei să participăm în cadrul clinicii de chirurgie la realizarea unor lucrări ştiinţifice. La Clinica de chirurgie şi urgenţă din Cluj a fost inventată prima inima artificială “Cord pulmon artificial”, între primele patru din lume, o realizare în premieră pentru România care l-a avut ca artizan pe marele profesor Pop D. Popa. Ca şi coparticipant la această realizare vreau să vă spun că am avut deplinul sprijin al unor specialişti de la Uzina Mecanică Cugir, precum: Corneliu Caşin, Nicolae Sterca, Clement Lupşe, toţi trei plecaţi la cele veşnice. Ce pot să vă spun este că respectivul dispozitiv a fost folosit la operaţiile experimentale pe cord deschis, inclusiv primele transplanturi experimentale, dar pe câini, cu cercul ştiinţific studenţesc, din care făceau parte studenţii Radu Deac, Mircea Iosifaş şi subsemnatul. După cum recunoaşte profesorul Pop D. Popa, cel care ulterior s-a întâlnit cu celebrul pe atunci doctor Christian Barnard, aici îşi au originea actualele transplanturi cardiace la om din România, în aceste experimente făcute în perioada 1953-1957. Din păcate, ceea ce am inventat atunci a fost doar un vis frumos, nerealizabil datorită condiţiilor politice din acea vreme.
– Cum apreciaţi starea de astăzi a spitalului din Cugir şi cum vedeţi viitorul acestei unităţi de sănătate?
– Spitalul are o problemă generată de lipsa unor medici de specialitate, o situaţie care, în opinia mea, se va rezolva pe parcurs. S-a creat această stare din cauza multor plecări, a pensionarii unor cadre medicale şi a unor decese. Din păcate nu s-au luat măsurile care trebuiau pentru înlocuirea acestora. Eu sunt optimist şi cred că lucrurile vor intra în normalitate. Primii paşi au fost făcuţi chiar la chirurgie, unde au fost aduşi doi medici care au făcut multe operaţii. Se reabilitează şi clădirile spitalului, ceea ce înseamnă o notă de siguranţă şi optimism pentru sănătatea din Cugir.
– D-le doctor, ce mesaj aţi dori să le transmiteţi celor care au astăzi misiunea să vegheze la sănătatea şi implicit la viaţa oamenilor?
– În primul rând vreau să arăt că este de o mare importanţă activitatea de pregătire în anii de studenţie, aceasta conturând profilul viitorului medic care are misiunea să facă o medicină de calitate. El trebuie să fie încă de pe atunci preocupat de viitoarea sa carieră, să fie aproape de bolnavi şi aproape de medicii cu experienţă. În al doilea rând este necesar ca medicul să fie un om bun şi bine pregătit care să ştie să împletească cunoştinţele cu dăruirea şi devotamentul lui faţă de profesie, în serviciul sănătăţii oamenilor. În al treilea rând, este nevoie ca toţi factorii locali, indiferent de culoarea politică, să-şi dea mâna pentru a sprijinii spitalul, că de el avem şi vom avea nevoie toţi.
– D-le doctor, vă mulţumesc pentru interviul acordat şi vă doresc multă sănătate!
Constantin PREDESCU