Cu o tradiţie de peste 215 ani, Uzina Mecanică Cugir a jucat un rol important ca producător pentru piaţa internă şi chiar externă de maşini electrocasnice de cusut şi maşini de spălat rufe.

Producţia de maşini de spălat rufe semiautomate a început în anul 1961 la fosta Uzină „30 Decembrie”, prin introducerea în fabricaţie a maşinii de spălat ALBALUX 1. În continuare, familia acestor produse se măreşte prin însuşirea maşinii ALBALUX 3, în anul 1962, iar în anul 1964, ALBALUX 1 este înlocuită cu modelul îmbunătăţit ALBALUX 2, în acelaşi an fiind asimilate maşinile din gama ALBALUX 4 şi ALBALUX 5. Cinci ani mai târziu, începe pregătirea noii familii de maşini de spălat ALBALUX 7, 8, 9 şi 10, a căror fabricaţie a fost însuşită în ordine: ALBALUX 9 în anul 1971, ALBALUX 10 în anul 1972, ALBALUX 7 şi 8 în anul 1973. În perioada 1977-1978 se intensifică preocupările pentru fabricaţia unei maşini de spălat cu tambur, automată, acţiunea mergând pe linia preluării unei licenţe. S-au vizitat diferite firme din Europa şi îndeosebi din Italia, una din ţările europene care deţinea supremaţia în acest domeniu pe plan mondial. Odată cu unirea celor două uzine, în anul 1968, s-a pus problema mutării fabricaţiei de maşini de spălat la fabrica de jos, respectiv I.M. Cugir. În anul 1975 se dă în funcţiune o nouă şi modernă hală şi din 1980, pe lângă maşinile de spălat cu pulsator, începe fabricaţia maşinilor de spălat rufe automate. Mai întâi a intrat în fabricaţie maşina de spălat cu 12 programe (Automatic), iar apoi maşina de spălat rufe cu 16 programe (Automatic super). Prin amplasarea acestei hale de producţie s-au asigurat condiţiile pentru înfiinţarea celei de-a patra fabrici din cadrul I.M. Cugir, şi anume Fabrica de produse electrocasnice. Despre evoluţia în timp a acestui important sector al industriei de electrocasnice, unic în România, a avut amabilitatea să ne vorbească unul dintre cei mai longevivi salariaţi ai unităţii, Ion (Ionică) Heroiu, care timp de peste 45 de ani şi-a desfăşurat activitatea ca muncitor de bază, maistru şi, în final, director comercial. El se află printre cei care au asistat la închiderea definitivă, în 2008, a porţilor fabricii de maşini de spălat rufe la Cugir. Ionică Heroiu este astăzi pensionar şi un neobosit fermier, pasionat de creşterea animalelor şi a păsărilor. Legat de biografia sa, am aflat că s-a născut pe 27 septembrie 1946, în localitatea Dobroteasa, jud Olt. A absolvit şcoala primară şi generală în localitatea natală, iar şcoala profesională a făcut-o în perioada 1960-1963, la Cugir. Un oraş de care mulţi tineri de vârsta lui erau atraşi la acea vreme pentru a învăţa o meserie, iar Cugirul era recunoscut în toată ţara pentru faptul că asigura cele  mai multe şi bine plătite locuri de muncă. Aşa a făcut ca după absolvire, să se angajeze ca muncitor calificat la atelierul de S.D.V.-uri al secţiei de maşini de spălat, locaţie situată la fosta Uzină “30 Decembrie”. A urmat perioada de armată, după care s-a întors la Cugir şi în 1972 a făcut şcoala de maiştri.  Era nevoie de oameni care să conducă activitatea de producţie, iar el a avut privilegiul să lucreze pe această funcţie mai bine de 30 de ani.

– Ionică Heroiu, ce îţi aminteşti de perioada de început a activităţii tale la maşina de spălat, la  M.S.R., aşa cum prescurtat era cunoscută respectiva secţie?
– M.S.R.-ul era o secţie unde se muncea serios. Exista un plan de producţie destul de mare având în vedere cerinţele pieţei, maşina de spălat reprezentând la acea vreme un evident progres pentru o ţară precum România. Se lucra pe trei schimburi şi chiar dacă nu existau asigurate cele mai bune condiţii de muncă, oamenii munceau cu nădejde, îşi luau banii şi îşi asigurau traiul pentru ei şi familiile lor. Făceam maşini de spălat semiautomate, cu pulsator, cu  încălzitoare pentru apă, dar şi maşini care nu încălzeau apa. Oamenii le cumpărau cu banii jos sau în rate, dar toată lumea dorea să aibă o maşină de spălat în casă. Cu timpul am făcut şi maşina de spălat cu storcător inclus, ceva mai scumpă, e adevărat, dar care însemna un avantaj, întrucât uşura munca celor ce o foloseau. A fost o perioadă de mare angajament şi nu pot trece cu vederea fără a evidenţia oameni care au pus mult suflet pentru a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu. Unii dintre ei s-au dus de mult la cele sfinte, alţii sunt pensionari şi mă bucur să aud că sunt sănătoşi.  Îmi amintesc de directorul uzinei de sus, Gheorghe Prodan, de Ioan Suciu, Nicolae Trucă, Viorel Rob – şefi de secţie, de maiştrii Aurel Milea, Bebe Tereteanu, Remus Susan, Liviu Sasu, Petru Maiorescu, Petru Ivanov, Emanoil Podeanu, Viorel Fleacă, Artenie Lăncrănjan, Hreorciuc Vladimir, dar şi de muncitori destoinici de la care mulţi au avut de învăţat, precum: Petcu, Groza, Zamora şi mulţi alţii.
– Care a fost evoluţia activităţii de fabricaţie a maşinilor de spălat, după unificarea celor două uzine?
– După unificarea din 1968 s-a pus problema fabricaţiei maşinilor de spălat într-o hală mai mare şi mai bine utilată. În acest sens,
s-a înfiinţat secţia situată în apropierea celei în care se fabricau maşinile de cusut. O investiţie modernă care satisfăcea nevoile tot mai ridicate pentru produsul pe care îl fabricam. În 1975, hala de fabricaţie a fost pusă în funcţiune, fapt ce a permis creşterea numărului de produse şi diversitatea tipurilor de maşini fabricate. Un rol important în acest demers l-a jucat directorul Petrea Dănilă, care a fost artizanul realizării unei investiţii de asemenea anvergură, menită să creeze condiţii mai bune de muncă, dar şi capacităţi de producţie care să satisfacă fabricaţia unui număr cât mai mare de produse electrocasnice. Se lucra într-un ritm extraordinar, pe trei schimburi, uneori chiar şi duminica. Devenisem o uzină într-o uzină. Făceam lunar şi expediam în ţară peste 30.000 de maşini de spălat. A fost o perioadă în care am făcut export pentru Ungaria. Aveam locaţii de service organizate în toate judeţele ţării. În Bucureşti existau două asemenea puncte. Pe lângă maşinile de spălat cu sau fără storcător, am început să facem şi storcătoare centrifugale, separat. Devenise o situaţie delicată, care crea uneori teama că nu putem să facem faţă acestor solicitări. Se făceau noi angajări de personal, astfel încât la un moment dat secţia număra peste 1000 de salariaţi. În cadrul secţiei dispuneam de atelier de sculărie, vopsitorie, emailare, turnătorie de piese specifice, injectare mase plastice, acoperiri galvanice, laborator de încercări, puncte de recepţie etc. Merită evidenţiată contribuţia echipelor de proiectanţi care au realizat tehnologiile pentru dispozitivele, sculele şi verificatoarele necesare fabricaţiei de maşini.
– Cum a fost cu noul produs intrat în fabricaţie, şi mă refer aici la maşina automată de spălat?
– Prin anul 1980, pe lângă maşinile cu pulsator, s-au introdus în fabricaţie maşinile de spălat automate, produs preluat după o licenţă italiană. Noul produs a revoluţionat fabricaţia de electrocasnice în domeniu şi a crescut interesul cumpărătorilor pentru această maşină, chiar dacă era cu mult mai scumpă. S-a început cu maşina Automatic, cu 12 programe şi s-a continuat cu Automatic super, care avea 16 programe. Se făceau câte 2.500-3.000 de maşini/lună. Era o adevărată bătălie pentru această maşină. Uzina nu putea satisface sub nicio formă cerinţele pieţei, şi nu greşesc să  recunosc că de multe ori se apela la „pile” pentru a face rost de o maşină automată.  S-a continuat apoi cu maşinile automate Diamant 400, Diamant 550 T, dar cu toate astea, maşina de spălat automată se găsea tot mai greu. Fac un apel la memorie şi-mi amintesc de oameni care
s-au implicat în mod profesional şi conştient  pentru realizarea obligaţiilor: directorii de fabrică Gheorghe Crişan, Emil Faur, Dumitru Mocanu şi Iulius Weber, şefii de secţie: Emil Borza, Ioan Dragoţel, Victor Muntean, maiştrii Nicolae Gligor, Ioan Mocăniţă, Ioan Zamora, Gheorghe Rotaru ş.a.
– Cum a evoluat fabricaţia de electrocasnice în anii care au urmat?
– A existat o activitate aproape la fel de intensă şi după 1989, care a mai durat 4-5 ani. Din păcate pentru fabrica de maşini de spălat, economia de piaţă şi-a spus cuvântul. A apărut o situaţie când piaţa românească de electrocasnice a fost sufocată de maşini din import, iar maşinile de spălat „made în Cugir” au început să nu mai fie solicitate atât de mult de către cumpărători. Din lipsă de comenzi s-au ivit probleme legate de forţa de muncă şi s-a dat liber la concedieri. La fel s-a întâmplat şi cu secţia pentru maşini de cusut, astfel că după anul 2000, fabrica de electrocasnice a început să intre în agonie, şi ceva mai târziu, să-şi închidă porţile.
– Care a fost viitorul fabricaţiei la Cugir a maşinilor de spălat?
– Chiar dacă  maşina de spălat rufe devenise un brand care a promovat Cugirul decenii de-a rândul, în 2004 personalul fabricii de electrocasnice a fost disponibilizat. În acelaşi an, o societate comercială din Oradea (Santol Impex SRL) a închiriat linia de producţie de la S.C. UM. Cugir şi timp de 4 ani, cu aproape 100 de angajaţi, a fabricat maşini de spălat ALBALUX, cu pulsator (aproximativ 100.000 de bucăţi) pe care le-a expediat în ţară, în mod special în judeţul Bihor. Firma orădeană a înregistrat marca ALBALUX la OSIM până în anul 2014. Linia de producţie de la Cugir a fost vândută şi transferată în 2009 la Oradea, la firma „Metalica”, fost partener de afaceri al firmei Santol. Timp de câteva luni, firma Metalica a mai produs 5000 de maşini, până în martie 2010, însă pentru că nu a încasat banii, producţia a fost oprită. Disensiunile apărute între cele două firme, precum şi nehotărârea SC UM Cugir în legătură cu licenţa, au făcut ca maşina ALBALUX să nu mai poată fi produsă.
– Ce sentimente te încearcă acum, când vezi ce s-a ales de ceea ce a fost marea fabrică de electrocasnice care a dus faima Cugirului în România şi nu numai?
– Timp de peste 45 de ani am urmărit evoluţia mărcii, sub toate cele 10 modele apărute. S-a privatizat şi s-a vândut tot. Păcat că s-au pierdut atâtea locuri de muncă. Mă doare sufletul când mă gândesc că maşina de spălat produsă la Cugir a ajuns o amintire!