Dialog la “foc automat” cu Damian Marcu – fost inginer de armament la Uzina Mecanică Cugir

După Primul Război Mondial, modesta Întreprindere Metalurgică de la Cugir s-a transformat într-o uzină modernă de armament. Potrivit unor documente ale vremii, în anul 1929, Ministerul Armatei face prima comandă la Cugir, constând în 9.500 ţevi de mitralieră şi 9550 corpuri de obuze, iar în 1932, tot Ministerul Armatei cerea fabricarea a 6.550 corpuri de proiectile şi 82 de tunuri, de câmp şi de munte.
Anul 1933 este însă cel în care se pun bazele unor serioase studii în domeniul armamentului portativ, an în care apare speranţa începerii producţiei, ca urmare a vizitei pe care o întreprinde la Cugir regele Carol al II-lea, cel care promite redresarea producţiei de apărare. Un an mai târziu societatea Copşa Mică – Cugir începe tratativele cu firma cehă “Ceskoslovensca Zbrojowka Brno” în vederea găsirii unui aranjament pentru colaborare tehnică. Aşa se face că, la începutul anului 1935, uzinele din Cugir obţin o primă comandă masivă de armament ce putea asigura o activitate normală de minimum 5 ani de zile pentru 5.000 de puşti mitralieră ZB şi imediat un al doilea contract pentru 90 de milioane de cartuşe. În 1937, Fabrica de muniţie de la Cugir este reamenajată, iar în 1938 intră în producţie cu toată capacitatea sa. În 1939, după ce trupele hitleriste intră în Cehoslovacia, acţiunile societăţii cehe sunt preluate de concernul german “Herman Goring’’, care se infiltrează şi la societatea Copşa Mică – Cugir, iar fabrica este militarizată. Intrarea României în 1941 în război face să crească comenzile de armament, activitatea uzinei se intensifică tot mai mult, cifra de afaceri ajungând la aproape un miliard de lei.
După al Doilea Război Mondial se încearcă adaptarea uzinei la fabricarea unor produse de pace, astfel că în 1945, contractele de armament şi muniţie sunt sistate şi 30% din personalul aferent se vede ameninţat cu concedierea. Întreprinderea începe o activitate în domeniul fabricaţiei de scule, calibre, aparate de precizie, lacăte, broaşte, yale, cleşti, cuţite, bricege etc, iar tehnicienii încep să studieze posibilitatea producerii maşinilor de cusut care intră în fabricaţie în 1946. Printr-o decizie luată în 1950 de ministrul industriei metalurgice, fabrica s-a despărţit în două unităţi productive independente: Uzina Mecanică situată în zona fabricii de armament, în partea de jos a oraşului şi Uzina “30 Decembrie”, care cuprindea fabrica de muniţie şi toate atelierele din partea de sus a localităţii. Divizarea a durat 18 ani, până în 1968, când cele două unităţi au fuzionat din nou, revenind în cadrul Întreprinderii Mecanice Cugir.
Despre felul în care a evoluat producţia de armament în perioada de după unificarea celor două fabrici a avut amabilitatea să ne vorbească unul dintre foştii salariaţi ai uzinei, domnul Damian Marcu, inginer de armament timp de 31 de ani, astăzi pensionar.
– Domnule Damian Marcu, vă rugăm să ne faceţi o scurtă prezentare a biografiei dumneavoastră şi să ne spuneţi cum aţi ajuns să lucraţi în domeniul producţiei de apărare atâţia ani?
– În primul rând vreau să vă spun că m-am născut pe data de 10 octombrie 1940, în localitatea Tău – Roşia de Secaş. Am absolvit şcoala profesională şi liceul la Cugir, sunt absolvent al Facultăţii TCM Bucureşti, promoţia 1967 în domeniul Maşini Unelte şi Scule. M-am specializat la Academia Tehnică Militară ca inginer de armament şi timp de 31 de ani am lucrat în sectorul producţiei de apărare, ca inginer proiectare, şef fabricaţie armament, iar ultimii 8 ani, înainte de a mă pensiona (1998) i-am lucrat ca şef atelier proiectare armament. Pot să vă mai spun că sunt căsătorit şi am o fată şi un nepoţel. Am ca hobby vânătoarea, muzica clasică, drumeţiile şi cititul, inclusiv ziarul “Unirea”, la care sunt abonat de peste 25 de ani.
– Cum de aţi ales să lucraţi în sectorul producţiei de armament având în vedere că eraţi absolventul unei facultăţi ce avea ca profil construcţia de maşini?
– A fost marea mea pasiune pentru arme încă din tinereţe, iar fabricaţia de arme era poate cel mai atractiv domeniu pentru cei care se angajau la uzina din Cugir. Asta a făcut ca în 1967 să aleg acest sector de activitate şi să-mi încep cariera ca inginer proiectant de armament şi să lucrez până în 1975, când am preluat activitatea de şef fabrică armament infanterie, sector cunoscut sub numele de “fabricaţie” sau Secţia Mecanică I. Am deţinut 15 ani această funcţie, deloc uşoară, cu multe responsabilităţi şi implicaţii, dar care recunosc că mi-a adus şi multe satisfacţii personale. A fost o perioadă când producţia de armament la Fabrica de Arme se afla în ascensiune, cu comenzi din ce în ce mai mari, cu locuri de muncă stabile, unde lucrau aproape 4.000 de angajaţi, iar câştigurile salariale erau notabile. Producţia era planificată, se lucra după planul trimis de la Centrala industrială, nu erau probleme de aprovizionare sau de forţă de muncă, iar planul se realiza tot timpul sau chiar se depăşea la anumite produse. Jos, la uzină, fabricam arme de calibru mic de infanterie, iar sus, la UMC, se lucra armament greu de artilerie şi muniţia. Se făcea producţie pentru înzestrarea Armatei Române, pentru Ministerul de Interne, dar mai ales producţie de export, ţările beneficiare fiind statele arabe şi africane, precum Egipt, Iordania sau Irak. În unele dintre acestea am reuşit să asamblăm chiar linii tehnologice pentru fabricaţia armamentului. De menţionat că produsele noastre erau foarte bine recunoscute la export şi nu existau târguri şi expoziţii unde ele să nu se afle pe standurile acestora. A existat totodată, o perioadă de asimilare de noi tipuri de arme, un exemplu în acest sens fiind omologarea tunului de bord, produs care s-a dovedit o mare realizare a tehnicii cugirene de armament.
– Fiind vorba de produsele speciale pe care le executaţi, ce gamă de arme realiza Uzina Mecanică Cugir şi ce pondere aveau aceste arme, în raport cu producţia civilă?
– Aşa cum vă spuneam, fabricam o gamă variată de produse performante, recunoscute pe plan naţional şi internaţional. Fără teama de a greşi, cred că ponderea produselor de tehnică militară se afla pe undeva la 75%, în raport cu producţia civilă la nivelul anului 1989. Pentru edificare vă pot da câteva exemple din nomenclatorul de arme fabricate şi anume: puşca mitralieră calibrul 5,45 mm şi 7,62 mm cu pat fix şi rabatabil, aruncătorul automat de grenade cal. 40 mm, pistol mitralieră cal. 5,45 şi 7,62 – gabarit redus, mitralieră cal. 7,62 PKMS, pistol mitralieră 7,62 cu cap rabatabil pe laterală şi verticală, puşca mitralieră 7,62 mm cu cap de lemn, pistol cal. 9 mm – Parabellum, puşca semiautomată cu lunetă cal. 7,62. Aş adăugă acestora o gamă de încă 19 produse, începând cu 4 tipuri de pistoale semiautomate cu calibre de la 5,6 la 9 mm, arme de vânătoare cal. 12 x 12 şi 16 x 16 (cu repetiţie), puşca de tir, puşca cu aer comprimat “Pionier”, revolver, carabina cal. 7,62 mm cu repetiţie, puşca 5,6 mm – Magnum de vânătoare, puşca de vânătoare cu pompă ş.a.
– Ce amintiri vă leagă de oamenii cu care aţi lucrat atâţia ani de zile şi ce ne puteţi spune despre ei?
– Au fost oameni de meserie, care au pus suflet, interes şi multă responsabilitate în tot ceea ce au făcut. Unii dintre ei s-au dus la cele veşnice, alţii mai trăiesc şi astăzi şi duc o viaţă liniştită la pensie. Dar cel care mi-a marcat profund cariera profesională a fost tetea Lae Sterca, plecat dintre noi în urmă cu puţini ani. Un tehnician de excepţie, şcolit la şcoala cehilor, care chiar dacă n-a avut studii tehnice superioare s-a dovedit un mare meşter al concepţiei de armament. Ca şef de prototipuri, el a rămas o legendă vie a UMC, a iubit cu adevărat armele dovedindu-şi priceperea şi iscusinţa în tot ceea ce făcea. A lucrat 57 de ani la uzină, dedicându-se întru totul pasiunii executării de prototipuri de arme. Până şi cei mai mari de la ”Centru” îl cunoşteau drept “kalashnikov-ul” UM Cugir. ”Bâtele” sale, aşa cum obişnuia să le spună puştilor pe care le făcea tetea Sterca au fost achiziţionate de personalităţi ale vremii începând cu regele Carol şi terminând cu mulţi din cei care s-au perindat la puterea ţării de-a lungul vremii, pe timpul cât acesta a trăit. Un om de la care am învăţat enorm de mult şi ale cărui îndemnuri şi cunoştinţe mi-au folosit mult în viaţă şi în activitatea pe care am practicat-o în domeniul fabricaţiei de arme. Nu pot să trec cu vederea relaţiile profesionale pe care le-am avut cu alţi colegi şi colaboratori precum: ing. Laurenţiu Duma – un bun manager şi specialist în domeniul armelor şi muniţiilor, sing. Simion Herlea, ing. Ioan Cărpinişan, Ioan Munteanu, dir. UMC, ing. Dănilă Petrea, Ştefan Aurel şi nu în ultimul rând cu oameni de profesionalism şi autoritate care au ţinut la un nivel înalt brand-ul uzinei, precum dr. ing. col. Constantin Avadanei, col. Constantin Mărginean şi col. Ioan Paştiu. După 1990, am avut o fructuoasă relaţie în domeniu cu încă doi buni profesionişti ai producţiei de apărare şi anume, Ioan Săuchea şi Frankisc Kudler.
– Care a fost evoluţia sectorului de apărare al UM Cugir după 1989?
– Ca aproape în întreaga ţară şi la uzina din Cugir s-au petrecut fenomene ce s-au resimţit negativ pe plan economic. Potrivit unor statistici, procesul de producţie s-a degradat la nivel de uzină ajungându-se ca, la nici trei ani de la revoluţie, să se producă doar 60% din producţia anului 1989. Numărul comenzilor în sectorul producţiei de apărare a scăzut drastic şi odată cu ele a apărut şi spectrul şomajului, al aşa-zisului şomaj tehnic, cu toate consecinţele sale. Dacă privim cum arată astăzi Fabrica de Arme, constatăm că din aproape 4.000 de angajaţi în acest sector la nivelul anului 1989, au mai rămas circa 700. Dacă oraşul Cugir era remarcat că având cel mai lung tren de navetişti din Europa, astăzi putem fi daţi probabil ca exemplu că circulă cel mai scurt tren de pe continent. Înainte de 1989, România era în top 10 mondial la exportul de armament, cu o valoare anuală de aproape 1 miliard de dolari. În prezent, toată piaţa de apărare nu se ridică la mai mult de 250 de milioane de dolari. În ceea ce priveşte Cugirul, Armata şi-a micşorat de-a lungul anilor comenzile, ca urmare a reducerii efectivelor, iar şansele de a face noi achiziţii sunt minime.
– Ce sentimente vă încearcă, acum când vedeţi ce a fost şi ce a ajuns sectorul de armament de la Cugir?
– Ca persoană care am părăsit de mai bine de 10 ani uzina, pot să vă mărturisesc că sufletul şi gândul îmi sunt legate de anii în care am slujit această fabrică, care a fost pentru mine ca o casă, ca o familie. Nu pot decât să mă bucur când citesc în presă sau văd la televizor că la Fabrica de Arme există de lucru şi se fac angajări. E un semnal optimist, care dă speranţe oamenilor şi mai ales generaţiei mai tinere care vede că fabrica are o şansă să rămână cunoscută în lume pentru ceea ce face de aproape 85 de ani.
– Domnule Marcu, vă mulţumesc pentru interviul acordat şi vă urez multă sănătate alături de familie.

A consemnat:

Constantin PREDESCU