În geografia economică și strategică a României de dinainte de 1989, micul orășel Cugir nu era doar o simplă așezare de provincie, ci o adevărată „inimă de oțel” a securității naționale.

Într-o epocă în care doctrina militară se baza pe autosuficiență și pe o industrie de apărare capabilă să susțină integral efortul de război, Uzina Mecanică Cugir (UMC) reprezenta un pilon fundamental. Rolul său în economia de apărare era colosal: de pe benzile de montaj și din cuptoarele de tratament termic de aici ieșeau produse care asigurau înzestrarea armatei române și generau valuta atât de necesară statului prin exporturi pe toate continentele. Cugirul era sinonim cu precizia, cu tehnologia de vârf a vremii și cu o forță de muncă înalt calificată, capabilă să prelucreze metalul la standarde de excelență.

Această perioadă de maximă dezvoltare nu a fost un accident istoric, ci rezultatul unui management vizionar și al unor lideri dedicați trup și suflet uzinei. Printre aceștia, două personalități se detașează în mod deosebit prin amprenta profundă lăsată asupra comunității și a fabricii: directorii Petrea Dănilă și Laurențiu Duma. Acești doi conducători ai Uzinei Mecanice Cugir nu au fost doar simpli administratori ai unor planuri cincinale, ci adevărați ctitori de industrie. Prin rigoare, competență profesională și o înțelegere profundă a specificului militar, Petrea Dănilă și Laurențiu Duma au jucat un rol crucial în modernizarea fluxurilor de producție, în asimilarea de noi produse de armament și muniție și în transformarea uzinei într-un gigant industrial. Sub coordonarea lor, fabrica de armament nu doar că a asigurat pâinea pentru mii de familii din zonă, dar a ridicat orașul din punct de vedere social, edilitar și cultural. Oamenii îi amintesc și astăzi cu un profund respect pentru echilibrul dintre exigența tehnică și grija față de destinul comunității.

Astăzi, contextul internațional din jurul României s-a schimbat dramatic, iar evoluțiile geopolitice recente pun din nou securitatea și capacitatea de descurajare în prim-plan. Într-o Europă marcată de conflicte la granițe și de o nevoie acută de Reînarmare și modernizare a stocurilor aliate, România se află în fața unei oportunități istorice.

Este momentul ca sectorul de apărare să fie revigorat masiv, iar Cugirul are toate argumentele istorice și tehnice pentru a fi în centrul acestei renașteri. Profitând de conjunctura internațională actuală, prin investiții masive în tehnologie de ultimă generație, digitalizare și parteneriate strategice internaționale, s-ar putea dezvolta noi capabilități de producție la Cugir. Nu mai vorbim doar de simpla turnare a fierului, ci de integrarea sistemelor inteligente, de muniție modernă la standarde NATO și de echipamente adaptate războiului modern.

O astfel de infuzie de capital și viziune ar readuce Cugirul acolo unde îi este locul: în rândul orașelor dezvoltate, capabile să atragă tineri specialiști, să genereze locuri de muncă bine plătite și să repornească motorul economic al întregii regiuni.

Privind însă spre viitorul tehnologizat, nu putem să nu întoarcem privirea, cu o firească strângere de inimă, către trecut. Ne încearcă o profundă nostalgie față de vremurile în care orașul pulsa de o vitalitate greu de egalat astăzi. Rămâne vie în memoria colectivă imaginea acelor ani în care trenurile plecau din gara Cugir către toate colțurile țării. Erau trenuri pline de viață, încărcate cu mii de oameni – muncitori, ingineri, navetiști sau tineri plecați la studii –, dar și garnituri lungi de marfă care purtau în vagoane rodul muncii din uzină: produse de o înaltă valoare tehnică ce duceau renumele Cugirului peste mări și țări. Acele trenuri erau simbolul mișcării, al progresului și al unei mândrii locale autentice. Revigorarea industriei de apărare de astăzi nu înseamnă doar copierea trecutului, ci recrearea acelei stări de spirit și a acelei dinamici care au făcut din Cugir o emblemă a muncii bine făcute.

Constantin PREDESCU