Primul deceniu de după Revoluţie a marcat scăderea dramatică a exportului de arme din ţara noastră, de la valori anuale de peste 100 de milioane de dolari (121 de milioane de dolari în 1994, 167 de milioane de dolari în 1995) la 37,8 milioane dolari în 2000 şi chiar 24,5 milioane de dolari în 2001.

România cădea astfel pe locul 40 în lume, ieşind din top 10, unde se găsea altădată. După 2002, industria de armament românească reuşeşte să găsească pe piaţa internaţională un culoar prin care putea menţine capacitatea de a produce şi exporta competitiv, urmând o perioadă de creştere a vânzărilor, astfel că din 2002 până în 2013, valoarea exporturilor de arme creşte de aproape patru ori, prefigurând atingerea în decursul anilor următori a nivelului atins înainte de marea cădere. Creşterile se datorează găsirii de noi parteneri, dar şi redescoperirii unora tradiţionali, Statele Unite devenind în ultimii zece ani una din cele mai importante pieţe de export. De asemenea, de mai multe ori, în această perioadă, apar în topul beneficiarilor ţări din Asia şi Orientul Mijlociu. „Trebuie arătat că acest reviriment al recâştigării pieţelor a produs un nou fenomen şi anume că odată cu aderarea la Uniunea Europeană şi intrarea în NATO s-a trecut la alte compatibilităţi, cu alte armamente decât avea România în dotare şi a devenit normal ca producţia românească să fie orientată către partenerii noştri strategici’’, arăta recent Dan Tache, director general al Companiei Naţionale Romarm.

Potrivit unor studii, vânzările de armament înregistrate la nivel mondial între 2007-2013 sunt cu o cincime mai mari decât între 2003-2007. Pe timp de criză, maşinile şi uneltele războiului s-au vândut mai bine decât cele ale păcii. Piaţa armelor a avut în ultimii ani o valoare de 60-70 de miliarde de dolari, Statele Unite situându-se pe locul I, acoperind 78% din piaţa mondială. SUA sunt urmate de Rusia, Germania, Franţa şi Marea Britanie.

• Investiţiile în retehnologizare-soluţia salvării industriei de apărare

Una dintre marile probleme privind greutăţile întâmpinate în producţia de armament o reprezintă retehnologizarea. Fiind societate cu capital integral de stat, statul are o obligaţie morală faţă de acest proiect, dat fiind faptul că CN Romarm este o companie care are piaţă mai ales la export şi este obligată să facă această investiţie. Vechimea tehnologiilor, de care se leagă costuri de producţie foarte mari, este cea mai gravă dintre bolile industriei de apărare. Totodată, industria de apărare suferă din lipsa de investiţii în retehnologizare. Riscăm să ieşim de pe piaţă din cauza costurilor de producţie. „Ori fără investiţii în tehnologie, industria românească de armament nu poate ţine pasul cu concurenţa de pe piaţa internaţională. Am venit în sprijinul uzinelor şi prin acea ordonanţă prin care am şters arieratele, numai ce ţine de industria de apărare, dar constatarea este aceea că fără dotare tehnologică nu putem vorbi de restructurarea şi reorganizarea acestui sector”, a declarat nu cu mult timp în urmă, la Cugir, ministrul Economiei, Constantin Niţă. Ministrul Economiei a mai arătat că „este nevoie de acte normative, care aşteaptă să fie puse în dezbatere şi adoptate de Parlament, precum Legea industriei de apărare, trebuie să dea posibilitatea ca aceste unităţi să se mişte mult mai autonom decât în momentul de faţă. În al doilea rând, trebuie ca prin Departamentul de comerţ exterior să se promoveze produse industriale pentru pieţele externe, iar OPSPI (Oficiul Partipaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie) şi Romarm să îşi exercite atribuţiile de acţionari aşa cum trebuie”.

• Anularea datoriilor, o soluţie bună, dar care îndeamnă la prudenţă

După cum se cunoaşte, Guvernul a adoptat în urmă cu două luni o măsură de a şterge datorii de peste un miliard de lei din conturile unor fabrici de armament, măsură care este dată şi de actualul context regional geopolitic, care impune întărirea capacităţii de apărare a României prin acţiuni imediate de redresare economico-financiare a acestor operatori economici. Au fost înscrise în această măsură unităţile cu capital integral de stat. De fapt, ştergerea datoriilor ar fi doar o jumătate de măsură, căci datoriile s-ar putea acumula din nou şi în câţiva ani s-ar ajunge la aceeaşi situaţie. În principiu, aceste fabrici sunt nerentabile, dar ele au fost întreţinute în primul rând din motive de prudenţă militară. De aceea, toate guvernele de dreapta sau de stânga au menţinut în funcţie anumite capacităţi de producţie ca simplă măsură de precauţie. Războiul este o posibilitate cu probabilitate foarte mică, dar nu imposibilă. Chiar şi aşa guvernanţii au fost acuzaţi că în ultimii 10 ani au abandonat industria de apărare şi că preferă proiecte frivole, căci în realitate numărul angajaţilor din aceste unităţi a scăzut în mod constant. Momentul actual poate reprezenta un impuls pentru industria de apărare, dar în realitate fără un proiect ambiţios de modernizare, mai devreme sau mai târziu se va ajunge în acelaşi punct: datorii mari, lipsa comenzilor şi perspectiva sumbră a lichidării. „În termeni radicali, România fie va investi în proiecte de anvergură, fie va ajunge încetul cu încetul să renunţe aproape complet la propria sa industrie de apărare. Realitatea este că România se află în fiecare zi în faţa unor alegeri dificile pe care, evitându-le, nu face decât să permită timpului să ia decizii în locul ei”, observa recent un analist de la publicaţia DW-Bucureşti.

Constantin PREDESCU

FOTO: ARHIVĂ