Muzeul oraşului Cugir s-a îmbogăţit recent cu un extras din „Historia Domus”, o scurtă Monografie a Parohiei Romano-Catolice din Cugir, consemnată la 17 mai 1993 de către părintele paroh Ştefan Valovics – vicar economic 1993.

Autorul prezentării vorbeşte despre localitate ca fiind aşezată la intrarea în văile Munţilor Drăgana şi Cetatea, la confluenţa Râului Mare şi Râului Mic, specificând că „din vechime nu cunoaştem trecutul aşezării, dar la diferite săpături au ieşit la iveală multe fragmente de ceramică şi chiar câteva morminte, care atestă că locul a fost ocupat încă înaintea perioadei daco–romane”. Potrivit preotului, prima atestare documentară despre Cugir se află din istoria bătăliei de la „Keniermeze” (Câmpul Pâinii), în care armatele unite ale ardelenilor, conduse de Ştefan Bathory, voievod al Transilvaniei, alături de armata lui Kinizsi Pal (Paul Chinezu), banul Banatului, au distrus armata turcească, condusă de Ali Beg, în ziua de 13 octombrie 1479. După ce Ali Beg a fost învins, s-a trecut prin valea Râului Mare, către hotarul Ţărilor de Jos. În ceea ce priveşte istoria propriu-zisă a „timpurilor noi”, aceasta începe cu Ordonanţa împărătesei Austro–Ungariei, Maria Tereza (1740 – 1780), prin care a dat ordin de înfiinţare a regimentelor de grăniceri. Militarii cercetători au cartografiat locurile din jur şi au depus rapoarte către Erariu (tezaur public şi arhivă) împărătesc, raportând bogăţia pădurilor, puterea hidraulică a locului ş.a. „Au formulat trei procese verbale (protocoale): primul la Cugir în anul 1799, al doilea la Sibiu în 1801 şi al treilea tot la Cugir, în 1803. În anul acesta, Erariu şi Armata au ieşit la faţa locului şi în ziua de 14 noiembrie au procedat la delimitarea locurilor necesare pentru construirea unei uzine de prelucrare a fierului. Cuprinsul celor trei documente este, pe scurt: cumpărarea cu bani gheaţă a 18 case, 3 terenuri virane, 5 şure, 21 livezi, 2 şoproane, precum şi cumpărarea pădurilor de fag de la Comuna Cugir. În acea vreme, Cugirul avea o populaţie de 3000 de suflete împreună cu mărginenii, dintre care mulţi erau fugari, că n-au vrut să ia arma de grănicer. Erau catolici de rit oriental (uniţi cu Roma). Au avut o biserică în sat, construită din timpul din urmă pe vatra unei biserici mai vechi”, se arată în consemnările preotului Valovics. Autorul scurtei monografii vorbeşte despre Uzina de Fier care lucra cu muncitori calificaţi din toate regiunile „Împărăţiei Austro-Ungare”, în majoritate romano–catolici. „Crescând numărul credincioşilor, în anul 1824, conducătorul uzinei, Laurenţiu Bennel, în înţelegere cu credincioşii, au cumpărat teren pentru a clădi o biserică, au adunat bani pentru construcţie şi în 6 iulie 1826, pe colina «Scăunel», au sfinţit biserica cea nouă cu hramul «Prea Sfântul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos»”. Părintele consemnează preoţii parohi care au slujit de-a lungul vremii biserica amintită, evoluţia Fabricii de Fier din Cugir, care era tot mai prosperă, muncitorii care lucrau în fabrică şi în silvicultură, populaţia locală şi numărul de credincioşi. Este consemnat spre aducere aminte anul 1873, an în care a avut loc o holeră care a făcut mare „ravaj”, la Vinerea şi Cugir. Informaţiile extrase din „Historia Domus” se derulează până în anul 1993, an în care părintele Ştefan Valovics (trecut de câţiva ani la cele veşnice), a dorit să consemneze pe scurt, acum 23 de ani, în succesiunea lor, evenimente petrecute la Cugir timp de peste două secole.

Constantin Predescu

 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS