Aici va fi sfinţit locul unde va fi ridicată o cruce de marmură,  înaltă de 12 metri. ”Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8.34-38)

Am ajuns să trăim într-o lume în care instinctul primar este spre rău, nu spre bine. Distrugem ziduri, nu le mai clădim, indiferent dacă e vorba despre calea binelui material sau cel spiritual. Am redevenit animale de pradă, mânate înainte doar de dorinţa binelui personal şi imediat, obţinut de cele mai multe ori din lacrimile şi suferinţa celor din jur. Normal, ar spune unii, că doar nu am murit şi am ajuns cu toţii în Rai, să ajungă tuturor laptele şi mierea! Dar, dominaţia răului şi a urii se vede cu ochiul liber, nu mai are nimeni nevoie de indicatoare turistice pentru vizionare… Poate tocmai de aceea, omul a cărui poveste o veţi cunoaşte în continuare iese flagrant în evidenţă. Mircea Ţâr, un om simplu din Cugir, în floarea vârstei, vrea, de 12 ani, să ridice o cruce monumentală la intrarea în oraşul lui natal. Deziderat greu de împlinit, pentru că e un om simplu, nu patriarh, şi e vorba de o cruce din marmură, nu de Catedrala Mântuirii Neamului. Şi, mai mult, e al… dracului de suspect pentru că a ieşit brusc din tipare şi nu se luptă pentru binele personal ci pentru credinţa în Dumnezeu. Sau, ca să satisfacem şi ateii, pentru “victoria binelui”.
Deci, în 7 aprilie, în Duminca Sfintei Cruci, după 12 ani de zbateri, locul din Ţara Vânturilor unde va fi ridicată cândva crucea monumentală, va fi sfinţit.     Prin oraş se va desfăşura o procesiune în cadrul căreia credincioşii vor căra o cruce din lemn, care va fi amplasată deocamdată în Ţara Vântului. Pe traseu se vor face 12 opriri pentru citirea celor 12 Evanghelii.
Ce a declarat Mircea Ţâr: „Multe minuni divine s-au întâmplat şi se mai întâmplă şi în zilele noastre, minuni pe care mulţi dintre oameni le cred şi cărora le dau importanţă, iar mulţi nu le cred, trecându-le cu vederea, ignorându-le. Nici mie nu mi-a venit a crede ce mi-au văzut ochii şi mi-au auzit urechile în urmă cu mai bine de 12 ani. Aflându-mă în biserică, în timpul rugăciunii de seară, la un moment dat, ridicându-mi ochii şi privind spre altar, am văzut la intrarea în altar în partea dreaptă, deasupra sfintei icoane a Mântuitorului, o lumină puternică, curată, de un alb imaculat. Nu am mai văzut niciodată o asemenea lumină. O minune dumnezeiască. Mi s-a adresat vorbindu-mi şi arătându-mi în imagine ca în locul numit Ţara Vântului, pe culmea dealului din partea dreaptă la intrarea în oraşul Cugir, să ridic o cruce înaltă de 12 metri, aşezată pe un soclu. Crucea era din beton placată cu marmură albă iar pe cruce se afla trupul Mântuitorului, sculptat tot din marmură albă. În acel moment am simţit că în mintea mea se instalează un haos total. În secunda doi, după dispariţia luminii, oamenii din jurul meu au observat că mi s-a întâmplat ceva şi au început să îmi pună întrebări. Eu, închizându-mă în mine, am încercat să le spun că nu este nimic în neregulă cu mine. Din acel moment am început să-mi pun tot felul de întrebări: de ce mi-a cerut tocmai mie acest lucru? De ce eu? De unde fac rost de banii necesari? Ce vor spune oare cei cărora le voi povesti acest lucru?!
Într-o discuţie pe care am avut-o ulterior cu un preot, acesta m-a întrebat despre greutăţile sufletului meu şi despre dorinţele mele de viitor. Aflat încă sub imperiul minunii divine arătate, am evitat să-i vorbesc despre asta, şi i-am zis simplu că-mi doresc o maşină, o casă, o familie, lucruri banale dar perfect normale pentru oricare om. La auzul acestor dorinţe, preotul mi-a spus că le voi avea pe toate, dându-mi de înţeles că ceea ce-mi doresc eu nu era de o importanţă mare. Rând pe rând au început să mi se îndeplinească toate dorinţele. Dar ce folos toate acestea dacă eu nu eram cu inima la Dumnezeu iar Dumnezeu în inima mea. Crucea ce o aveam de ridicat şi care trebuia să fie primordială era mult departe de sufletul meu. Timpul se scurgea repede iar grija de a ridica crucea începea să mă apese tot mai mult. Nu făceam însă nimic în acest sens, că tot timpul îmi apăreau obstacole.
După 3 ani de la întâmplarea din biserică
m-am interesat de actele necesare crucii şi am obţinut o aprobare scrisă din partea Composesoratului Grăniceresc din Cugir, care îmi permitea să construiesc crucea în acel loc, pe un teren ce aparţine composesoratului. Aprobarea mi-a fost dată în 12.03.2003, zi în care am obsevat că numărul 12 apare frecvent în viaţa mea. Prin acest număr şi prin multe altele, Dumnezeu mi-a amintit că am de ridicat o cruce înaltă de 12 metri.
Până în prezent, Dumnezeu mi-a arătat în faţa ochilor încă două lumini asemănătoare cu cea văzută în biserică şi o viziune la mormântul Părintelui Arsenie Boca de la sfânta Mănăstire Prislop, toate acestea spunându-mi acelaşi lucru: “Ridică crucea!”.
Neliniştea în privinţa ridicării crucii şi cele referitoare la costurile necesare au început să mă stăpânească zi şi noapte.
După aproape 12 ani de la minunea din biserică, după multe obstacole pe care le-am întâmpinat, am început să bat drumul pe la mănăstiri şi să mă rog, Dumnezeu dându-mi puterea de a obţine proiectul şi toate actele necesare pentru a ridica crucea.
Autorizaţia de construire a fost aprobată pe data de 12.12.12 de către Primăria oraşului Cugir.
Crucea va fi un simbol religios ortodox şi în acelaşi timp turistic pentru oraşul Cugir, putând fi văzută de la mare distanţă.  În jurul ei va fi amenajat un mic parc cu bănci şi pavat cu piatră. Pe timp de noapte va fi luminată de două proiectoare electrice  iar în vârful ei va fi montată o lumină de avertizare pentru traficul aerian. Întreaga valoare a construcţiei a fost estimată la 40-45 de mii de euro.
Împreună cu cel ce Dumnezeu mi l-a dat îndrumător pe acest drum, preotul Cândea din Cugir, am hotărât ca duminică, 7.04.2013, ora 16.00,  – a treia duminică din Postul Mare, respectiv în Duminica Crucii, să facem o procesiune  religioasă care să rămână în tradiţia oraşului Cugir. Credincioşii vor pleca din faţa Catedralei, pe Bulevardul Tineretului, şi apoi spre locul de ridicare a crucii. Credincioşii vor duce pe umeri o cruce din lemn, cruce cu care va fi marcat locul viitoarei construcţii. Tot acolo, pe locul ales din Ţara Vântului,  va fi oficiată şi slujba de sfinţire. Pe drum se vor face 12 opriri pentru citirea celor 12 Evanghelii. Încercăm ca această procesiune să intre în tradiţia oraşului Cugir.
Mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor celor care m-au ajutat şi susţinut în realizarea acestui plan:  d-nei Zlăgnean Angelica Gabriela (care a avut şi are un rol foarte important în acest scop), părintelui Ioan de la Mănăstirea Afteia, părintelui Ioil de la Mănăstirea Rimetea, părintelui Irineu de la Mănăstirea Ponor, domnului Emil Muntean – preşedintele Composesoratului Grăniceresc Cugir, dlui Adrian Teban – primarul oraşului Cugir, dlui Horea Rotche – viceprimar Cugir, dlui arhitect Iulian Mirea (Alba Iulia), dlui arhitect Eusebiu Tripa  (Deva), dlui Victor Sava – Primăria Cugir. Mulţumesc rudelor şi prietenilor care mi-au fost alături. Mulţumesc şi celor care mi-au fost împotrivă pentru că prin felul lor de a fi m-au făcut să înţeleg că doar cu Domnul ne va fi mult mai uşoară crucea pe care fiecare dintre noi o avem de dus…”
Cugirenii de pretutindeni, din oraş, din ţară şi din străinătate pot contribui la ridicarea acestui simbol al ortodoxismului şi al oraşului lor natal donând orice sumă de bani în conturile:
LEI: RO33RZBR 0000 0600 1550 2533
EURO: RO49RZBR 0000 0600 1550 2536, cod SWIFT: RZBR ROBU