În aceste zile se împlinesc 15 ani de la trecerea la cele veșnice, a vrednicului de pomenire, preotul Ioan Sabău, unul dintre marii preoţi ai Ardealulului, aparținând pleiadei de „Sfinți ai Închisorilor” din țara noastră, care în întreaga sa viață pământească nu a făcut niciun compromis cu regimurile dictatoriale ale României (carlist, antonescian sau cel comunist), cel pentru care preoția nu a constituit o meserie, ci o vocație.

Numele părintelui Ioan Sabău este rostit cu o pioșenie înălțătoare de către credincioșii ortodocși din Vinerea și de către cei din satele din sudul Transilvaniei, el lăsând în urmă amintirea unui curajos și neostenit apărător al credinței, un preot model cu o nobilă ținută morală și intelectuală, care și-a înțeles pe deplin menirea. Anii grei petrecuți în închisorile dictaturilor sub care a trăit nu au reușit să-l întoarcă din drumul pe care soarta i l-a ales. A știut să iasă biruitor din numeroasele și cumplitele încercări ale vieții cu smerenie și nesfârșită credință în Dumnezeu.

Părintele Ioan Sabău s-a născut la 20 octombrie 1914, în satul Folt, de pe malul drept al Mureșului, în apropiere de Orăștie, într-o familie de oameni săraci, fiind al treilea și cel mai mic dintre copii ai familiei Ioan și Maria Sabău, având o copilărie plină de încercări, rămânând orfan de tată la vârsta de 10 ani. A fost crescut cu multe sacrificii de către mama sa cu ajutorul bunicului său, Petru.

Găsind un important suport în Dumnezeu și în credință, ceea ce, după spusele mamei sale, era cel mai de preț lucru din viață, a început să urmeze între anii 1920-1924 școala din satul natal, îndeplinind astfel dorința tatălui său, aflat pe patul de moarte, urmând apoi Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Orăștie (1924-1931), muncind pe brânci pentru a obține o bursă cu care să se poată întreține. Deși a fost sfătuit de către directorul liceului din Orăștie să urmeze o carieră militară, a ales să-și îndeplinească visul din copilărie, pe când cânta în strana bisericii din sat, urmând Facultatea de Teologie din Cernăuți, pe care o absolvă în anul 1935.

Deoarece bunicii săi au murit între timp, iar mama sa se descurca greu singură cu gospodăria, la îndemnul ei se întoarce acasă, nemaiașteptând să-i fie repartizată o catedră. În acele vremuri, facultățile teologice din Ardeal nu aveau permisiunea să elibereze diplome de licență, astfel încât doar absolvenții de la București, Chișinău și Cernăuți puteau fi repartizați ca profesori de religie. Căsătorit între timp (noiembrie 1935) cu Alexandra Traciuc, o frumoasă bucovineancă, profesoară de franceză, care absolvise Facultatea de Litere Cernăuți, fiind oricum atras de preoție, a fost hirotonit diacon în 29 decembrie 1935 și apoi în ziua următoare, 30 decembrie, preot în parohia Ceru Băcăinți.

Această hirotonire se realizează în urma audienței la Mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, acesta având o anumită reticență față de absolvenții de la Cernăuți, deoarece studenții de la Facultatea de Teologie din Sibiu au plecat la Cernăuți din cauza taxelor prea mari și a exigenței mai mari existente la Sibiu. În cele din urmă, mitropolitul Bălan îi repartizează parohia din Ceru Băcăinți, un sat risipit, cu casele împrăștiate pe dealuri, cu destul de multe probleme, acolo unde nu a mai existat preot de vreo 50 de ani. Aici, reușește într-un timp foarte scurt să-și apropie enoriașii, care au început să umple biserica, reușind să-i încânte cu noutățile din viața spirituală și făcându-i să-l iubească, izbutind să repare atât biserica, cât și casa parohială, totodată sprijinind și zidirea unei școli pentru copiii din sat.

După doi ani, este mutat de mitropolitul Bălan, în interes creștinesc, la Renghet, un sat de lângă Geoagiu, pentru a rezolva marile probleme morale existente aici. De aici, pentru părintele Sabău începe calvarul hărțuirilor, atunci când a luat atitudine față de situația imorală în care se complăcea regele Carol al II-lea, care se despărțise de regina Elena (mama regelui Mihai I) și trăia în concubinaj cu Elena Lupescu. Atunci, în anul 1938, a fost arestat pentru prima oară timp de două săptămâni. A doua arestare vine la 22 septembrie 1939, după asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu de către legionari, fiind acuzat că este antimonarhist și eliberat după câteva zile din lipsă de probe. În anul 1940, obține prin concurs parohia Vinerea, ce aparținea atunci județului Hunedoara. În urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie1941, părintele este arestat din nou în martie și este închis la Deva până în septembrie 1941, când este eliberat și i se stabilește domiciliul forțat în Vinerea. Au urmat arestările din septembrie 1944, fiind acuzat de politică legionară și internat în lagărul de lângă Hațeg (fiind găsit nevinovat, a fost eliberat în noiembrie), apoi, în aprilie 1945, acuzat că a săvârșit parastase și pentru ostașii români căzuți pe frontul de răsărit, fiind internat în lagărul de la Caracal. După eliberare (în luna august) părintele s-a întors la Vinerea cu dorința arzătoare de a continua construcția bisericii celei noi, începute în anul 1937. A fost arestat a șasea oară în 1948, după ce a făcut un Memoriu către vinerenii din America pentru a le solicita sprijin financiar la construirea bisericii. I s-a înscenat un proces în care a fost acuzat că ar fi acordat ajutor luptătorilor anticomuniști din munți și a fost închis la Deva, fiind eliberat din lipsă de probe în 1949.

Revenind la Vinerea, a continuat cu multă dăruire și înverșunarea-i caracteristică munca pentru împlinirea acestui deziderat al vinerenilor – construirea bisericii – cea mai impunătoare biserică pe care părintele Sabău o lasă în urma sa, înțelegând rolul primordial al Bisericii în istoria neamului, în păstrarea ființei naționale și a credinței străbune, așa cum afirma Petre Țuțea: „Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul. În Biserică afli că exiști. Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”. De numele părintelui Sabău se leagă construirea sau renovarea din temelii a șapte biserici, dintre care cea mai impunătoare este „Catedrala” din Vinerea, Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”, construită cu mult efort și răbdare, între anii 1937-1957, copie fidelă a Catedralei Mitropolitane Sibiu și sființită în 20 octombrie 1957 (chiar de ziua de naștere a părintelui) în prezența a 10.000 de credincioși, slujba impresionantă fiind oficiată de un sobor de 120 de preoți, avându-i în frunte pe Î.P.S. Vasile Lăzărescu, mitropolitul Banatului, și delegatul Episcopiei Aradului, P.C. Episcop Vicar Gheorghe Lițiu. A fost prima biserică ridicată și sfințită în plin regim comunist ateu, care a încercat în zadar să saboteze acest măreț eveniment: au tăiat limba clopotului pentru ca acesta să cadă peste paracliser, au pus zahăr și nisip în benzina din grupul electrogen împiedicând difuzarea slujbei prin megafoane, au adus trupe de teatru, Teatru Dramatic din Petroșani, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul de păpuși din Alba Iulia, iar pe stadionul din Cugir au adus echipe de fotbal din București, dar locuitorii din Cugir, Vinerea și împrejurimi au participat cu toții la sfințire.

Astfel, niciun act de sabotaj nu a putut împiedica desfășurarea acestei mari sărbători. Ca urmare a acestui eșec, comuniștii se răzbună, părintele este din nou arestat în noaptea de 21 spre 22 august 1958, fiind acuzat că a instigat credincioșii împotriva regimului și condamnat de Tribunalul Militar din Brașov la 8 ani de închisoare corecțională „pentru uneltire împotriva ordinii sociale prin agitație”. A urmat detenția la Deva din 22 august 1958 și apoi la Aiud, din 12 iulie 1959.

La Aiud, despre care spunea că a fost o „școală spirituală fantastică”, părintele și-a făcut Biserică din închisoare, afirmând că aici a învățat „binefacerile mănăstirii” și că „nicăieri nu a simțit mai bine apropierea de Dumnezeu cum a simțit-o în temniță”. Aici a întâlnit personalități de seamă ale culturii și spiritualității românești, prof. univ. Onisifor Ghibu, teologul și filozoful Nichifor Crainic, preotul și teologul Dumitru Stăniloae, fizicianul academician George Manu, filozoful Petre Țuțea, părintele Ilarion Felea, poetul Radu Gyr, filozoful Mircea Vulcănescu.

Cu toate suferințele îndurate în închisorile comuniste, părintele Sabău și-a păstrat demnitatea, fiind printre puținii care n-au făcut niciun compromis, care nu și-a vândut sufletul, refuzând orice colaborare cu autoritățile comuniste și cu organul lor represiv-securitatea, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate aceste suferințe, înțelegând că „fără durere nu există nici mântuire, nici Rai”.

După eliberarea din închisoare, la 1 august 1964, s-a întors în satul său natal, Folt, iar începând cu 1 octombrie, același an, este numit preot la Bobâlna. Fiind mereu o provocare pentru regim, a fost urmărit, supravegheat, provocat și ascultat. Vinerenii, vizitându-l des la Bobâlna, au încercat zadarnic să îl aducă înapoi în parohia de unde a plecat înainte de a fi arestat. Au înaintat și un memoriu semnat de către 600 de persoane, adresat Episcopiei de Arad, dar solicitările au fost respinse. Aceasta nu l-a împiedicat pe părintele Sabău să participe, ori de câte ori a avut ocazia, la diferite manifestări la Vinerea, satul pe care l-a păstrat la loc de cinste în sufletul său nobil, cununii, botezuri, înmormântări, Sfinte Masluri sau alte procesiuni religioase, precum și la festivitățile organizate de Societatea culturală „Vinereana” cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani sau al sărbătoririi a 40 de ani de la sfințirea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”. Deși bătrân și bolnav, predicile sale răsunătoare și mobilizatoare au continuat să fie ascultate cu nesaț de numeroșii credincioși în bisericile satelor din jur precum și în mănăstirile Afteia, Oașa, Prislop sau Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud, unde era mereu prezent de hramul acestei biserici.

Părintele Ioan Sabău, acest Om cu suflet mare și credință nemăsurată, biruind sisteme ticăloase, boli și suferințe, un adevărat exemplu de viață și luptă creștinească, „cel mai iubit dintre vinereni” (așa cum l-am numit într-un articol în revista „Toamna Cugireană” în anul 2016) sau „patriarhul hunedorenilor” (cum îl numesc cei din județul Hunedoara) s-a ridicat în Împărăția Cerească la 16 februarie 2009, îndeplinindu-și pe deplin menirea în Împărăția Pământească – să întărească credința în Dumnezeu a credincioșilor.

Ca o recunoaștere a personalității sale deosebite și a importantei sale activități în slujba neamului românesc și a credinței străbune, în anul 2010, la propunerea Societății Culturale „Vinereana”, Primăria și Consiliul Local Cugir îi atribuie post-mortem preotului Ioan Sabău titlul de „Cetățean de Onoare” al orașului Cugir.

Dorin DAVID

 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS