Prinși până peste cap în rutina cotidiană, ne întrebăm prea puțin despre oamenii și faptele lor, despre acțiunile care și-au pus amprenta asupra locurilor pe care le străbatem zilnic, în drumul nostru de Sisif: spre muncă, spre școală, spre casă sau spre multe altele.

Pe lângă hanul Șurianu de la Șibot, de la răscrucea drumului național cu drumul spre Cugir, de câte ori ați trecut? Dar pe stadionul vechi, de lângă Primăria Cugir, de câte ori ați fost la meciuri? Cabana Prislop ați văzut-o vreodată? Dar vilele cochete, cu un etaj, din preajma Clubului Muncitoresc, le-ați admirat vreodată? De ștrandul acela ce zace acum în părăsire ați auzit vreodată?

Indiferența vizavi de istoria locurilor în care trăim este o boală grea, care macină constant legătura ombilicală a românilor cu locurile lor de baștină. Și ca asta să nu se întâmple, vă aducem în atenție extraordinara poveste a celor care au pus, în anii dinaintea celui De-al Doilea Război Mondial, baza arhitecturală a orașului Cugir/ Kudzsir/ Kudsir.

Oameni care și-au făcut studiile la Zurich, Gratz, Viena, care au fost colegi de facultate cu Albert Einstein, care au fost în cercul de prieteni ai Reginei Maria. Oameni care nici după moarte nu au părăsit orașul vegheat de Cetatea Singidava, dormindu-și acum somnul eternității în cimitirul bisericii ortodoxe din Cânepi. Este vorba de arhitecţii Ioan Otto şi Gheorghe Alexandru Schmautz, care au proiectat toate cele enumerate mai sus, ba chiar mult mai multe.

Aceștia s-au stabilit în Cugir prin anii ‘30, conducerea uzinei fiind asigurată atunci de mai mulţi ingineri din Cehia. Se ştie că la Cugir se câştiga extrem de bine în acele timpuri, ceea ce, de fapt, s-a păstrat şi în timpurile ulterioare. De asemenea, exista o viaţă mondenă, lumea se relaxa jucând tenis, bridge, exista şi un casino.

n perioada în care au locuit şi muncit la Cugir, cei doi arhitecţi au fost implicaţi în toate lucrările care au aparţinut urbei: de la construcţiile industriale care au aparţinut uzinei, la cele civile – ştrandul, stadionul, cabana de la Prislop, aleea de vile vis-a-vis de uzină, hanul Şurianu şi nenumărate case personale din Cugir şi localităţile limitrofe. Toate poartă, și acum, amprenta rafinamentului celor doi arhitecţi.

• Arhitectul Ioan Otto Schmautz, coleg de facultate cu Albert Einstein, împreună cu fiul său Alexandru, a proiectat clădirile reper ale Cugirului

Despre viața și munca familiei Schmauz vorbește doamna Tatiana Teodoru Nicolau, o apropiată a familiei, acum stabilită în București.

”Mi-am petrecut copilăria, adolescenţa şi o mare parte din prima tinereţe în proximitatea familiilor Schmautz, arhitecţilor Ioan Otto şi Gheorghe Alexandru Schmautz, care mi-au onorat familia cu prietenia lor. Au fost nişte oameni speciali (altruişti, rafinaţi, cu o educaţie deosebită, cu un bogat simţ al umorului, oameni care te fermecau, pur şi simplu), cum specială este şi amintirea lor, pentru mine şi sora mea. Amintirile legate de această familie sunt pentru mine şi sora mea extrem de vii şi de bogate şi voi încerca să aduc la lumină, din multitudinea lor, ceea ce socotesc că ar fi de interes.

În cimitirul din Cânepi – Cugir, în apropierea bisericii, se înalţă o troiţă din stejar, troiţă care, în anii copilăriei, îmi părea uriaşă. Ea se află la căpătâiul mormântului în care îşi dorm somnul de veci familiile Schmautz. În partea opusă, tot în anii copilăriei mele, exista o bancă, peste care se apleca o tufă de liliac. Modelul acestei troiţe a fost conceput de cei doi arhitecţi Schmautz.

În biroul casei în care au locuit (casa de vis-a- vis de gară, cu jardiniere cu conduraşi, cu veranda închisă cu sticlă, cu nucul uriaş din curte, acolo unde, în zilele de vară, tanti Ninia făcea cafeaua râşnită pe loc, în râşniţa de alamă, la focul spirtierei, aşezate pe splendida tavă de aramă, înconjurată de ceşcuţele cu găinuşe şi cocoşei) exista pe perete o planşă, în care figurau trei modele de troiţă, concepute de cei doi arhitecţi, dintre care a fost ales modelul din cimitir.

Pe două plăcuţe sunt înscrise numele celor patru membri ai familiei: Carolinna Schmautz (tanti Linna) – decedată în anul 1950, Ioan Otto Schmauz (papa Otto) – decedat în anul 1967, Alexandru Gheorghe Schmautz (nenea Bubi) – 1906 – 1971, Eugenia Schmautz (tanti Ninia) – 1905 – 1980. Deşi am ştiut întotdeauna că originea familiei era germană, tot aşa am ştiut întotdeauna că erau de religie ortodoxă, cu excepţia Carolinnei Schmautz, care era catolică. Nu i-am auzit niciodată vorbind limba germană, i-am auzit însă vorbind franceza.

De asemenea, Otto Schmautz vorbea engleza. În copilăria mea, Ioan Otto Schmautz avea deja o vârstă venerabilă. Ca orice om de talie foarte înaltă – ambii domni Schmautz erau foarte înalţi – era deja adus de spate, cu o frunte înălţată de prezenţa cheliei, cu părul foarte alb şi ochii foarte albaştri. Era un bărbat deosebit de frumos, aşa cum reieşea şi din portretul de mari dimensiuni atârnat pe peretele biroului. Ştiu că a făcut studiile liceale la Iaşi, iar studiile universitare la Viena, respectiv facultatea de arhitectură şi construcţii, precum şi conservatorul, dar şi la Zurich, respectiv fizica şi matematica.

La Zurich a fost coleg cu Albert Einstein. Se pare că studiile de canto se datorau într-o măsură pasiunii pentru viitoarea soţie, Carolinna, care, austriacă fiind, din Gratz, nu era străină de interpretarea muzicii de operă. La întoarcerea în ţară, însoţit de soţia sa Carolinna, a activat ca arhitect al oraşului Roman. Nu ştiu exact unde era născut fiul lor, cred că la Roman, dar ştiu că studiile de arhitectură şi construcţii le-a făcut în Austria, la Graz.

S-a căsătorit cu Eugenia Bădărău (Ninia – o frumuseţe a Iaşului, cu un farmec de neegalat), dintr-o familie de vază, cu rădăcini în familia lui Vodă Tomşa. Familia Bădărău a dat numeroase personalităţi din protipendada acelor timpuri, mai ales magistraţi, tanti Lenţa Bratu avea doctorat în drept la Paris şi a fost prima femeie din România înscrisă în barou – toată viaţa, inclusiv la Paris, s-a îmbrăcat în straie româneşti. Îmi amintesc biroul din casa în care au locuit, înzestrat cu două planşete, tatăl şi fiul având fiecare planşeta sa, şi care adăpostea într-o vitrină machetele tuturor vilelor de vis-a-vis de uzină.

Ştiu de asemenea că, după război, atunci când sovieticii au deportat cetăţeni etnici germani în Rusia, Gheorghe Alexandru Schmautz a făcut parte din lotul deportaţilor. De acolo i s-au tras cunoştinte de limba rusă.

Familia Gheorghe și Eugenia Schmautz nu a avut copii, dar au fost extrem de iubitori de copii. Au adoptat o fată din Cugir, Adi, care a emigrat și s-a căsătorit în Germania. Ioan Otto s-a stins la o vârstă venerabilă, depăşise cu 3-4 ani vârsta de 90 de ani. După decesul său, sortând nenumăratele documente personale, albume din multele ţări europene pe care le vizitase în timpul studiilor, etc., ştiu că s-a găsit şi un portret al reginei Maria, cu dedicaţie. La puţin timp a decedat şi Gheorghe Alexandru Schmautz, în urma unui infarct, imediat după ce împlinise vârsta de 65 de ani.

A fost un eveniment care m-a marcat pentru foarte mulţi ani. Eugenia Schmautz a mai trăit aproape 10 ani. Relatările mele au fost făcute din toată inima, fiind un omagiu faţă de familia Schmautz şi, în egală măsură, pentru urbea mea natală, care a fost, pentru această familie, ultimul cuib”. Mulțumim, familia Schmautz!

 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS