La mai mult de treizeci de ani de la căderea regimului comunist în România, ne întoarcem în timp și sondăm cele întâmplate în așa numita „Epocă de Aur”. Ca în oricare alt regim au existat plusuri și minusuri din care astăzi, putem să tragem concluzii, să învățăm și mai ales să ne asigurăm că istoria nu se mai repetă.

Din dorința arzătoare a liderilor comuniști de a restrânge decalajul economic dintre țările vestice și cele estice, au luat – și nu o dată – măsuri exagerate, precum construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, un plan grandios pentru a cărui realizare a fost nevoie de timp, de resurse financiare impresionante pentru acea vreme dar mai ales de eforturi umane considerabile. Mai mulți cetățeni ai țării au devenit involuntar participanți la realizarea acestuia printre care și elevi liceeni.

În rândurile care urmează ne propunem sa evidențiem câteva aspecte uitate dar care au marcat generații întregi din perioada comunistă a vieții de elev de la Liceul Teoretic „David Prodan” Cugir, pe atunci având numele de Liceul Industrial Nr. 1 Cugir.

Astăzi toată lumea știe despre greutățile cu care se confruntau muncitorii concentrați pe marile șantiere comuniste, însă foarte puțini își mai aduc aminte că în toate aceste șantiere erau implicați și liceeni de clasa a XI-a sau proaspeți absolvenți sub titulatura mobilizatoare și pompoasă de ”Șantiere Naționale al Tineretului”. Pe scurt, în acei ani, dacă erai băiat, aveai șanse mari să-ți petreci toată vara la muncă patriotică pe unul din aceste mari șantiere. Elevii de la ”David Prodan” nu au fost nici ei scutiți de acest calvar – au fost concentrați la muncă în trei veri pe trei astfel de șantiere. Primul dintre ele dar și cel mai greu dintre toate – de care ne vom ocupa în cele ce urmează – a devenit cunoscut cu denumirea lui oficială „Șantierul Național al Tineretului – Canalul Dunăre – Marea Neagră”.

Astfel în anul 1978 în urma ordinului venit de la partid, liceul nostru a trebuit să trimită o serie de douăzeci și cinci de băieți la lucru pe șantierul de la Canal.

Din discuțiile pe care le-am avut cu unii din cei care au fost duși pe șantier vom încerca să creionăm în puține cuvinte experiența prin care au trecut în acea vară. Cele mai multe detalii despre această participare la șantier le-am primit de la un fost elev participant – domnul Dan Paraschiv – care ne-a furnizat și foarte multe poze din arhiva personală legate de acel eveniment.

• Pregătirile

Au fost aleși băieții clasei a XI-a D profilul Electrotehnică și numărul lor a fost completat de opt voluntari din clasa I B profesională. Anunțul plecării la canal pentru clasa a XI-a D s-a făcut prin convocarea unei ședințe cu părinții pe la sfârșitul lunii februarie. Părinții au fost puși în fața unei decizii deja luate, copiii lor trebuiau să plece la vară pe șantier la Canal. Au fost amenințați ca vor fi exmatriculați cei care vor refuza să plece și așa că s-au conformat. Imediat li s-au scos săptămânile de practică din trimestrul al III-lea și au terminat școala mai devreme decât colegii din celelalte clase în data de 25 mai.

Vestea plecării nu a fost primită cu brațele deschise, cei mai reticenți fiind părinții – pentru unii din tinerii elevi părând o experiență de viață din care aveau să învețe ceva.

În urma vizitei medicale au fost considerați inapți patru băieți iar părinții la alții trei au profitat de faptul că în perioada respectivă totul se făcea pe baza “pilelor și relațiilor” și au reușit să le procure scutiri medicale iar copiii au rămas acasă.

Cei șaptesprezece care au participat la această tabără de muncă au fost următorii: Alba Ioan, Băcăințan Virgil, Bluoss Michael, Burlacu Dan, Cordea Stefan, Florea Emanoilă, Furtună Constantin, Keszeg Erwin, Monenci Florin, Muntean Ioan, Oltean Mircea, Paraschiv Dan, Precupescu Gheorghe, Rada Vasile, Sârb Ionel, Scurca Eugen și Tătar Ion (comandant de brigadă).
Seria a fost completată cu alți opt băieți din clasa anului I B profesională a liceului care s-au oferit voluntari să meargă în locul celor scutiți medical. Dintre ei îi amintim pe Ciobanu Valer, Constantin Virgil, Fălămaș Ilie, Getner Edy și Răsunoi Victor.

Plecarea s-a făcut cu trenul în ziua de 30 mai 1978. Inițial au fost distribuiți la colonia de muncă de la Cumpăna dar după două zile au fost transferați în tabăra șantierului de la Basarabi – Valul lui Traian lângă domeniul viticol Mufatlari.
Au plecat spre locație cu trenul însoțiți de unul dintre maiștrii liceului, Ioan Olteanu, cu valizele de lemn, la fel ca în armată.

• Condițiile de cazare și masă

Tabăra de la Basarabi – Valul lui Traian era imensă și găzduia peste o mie de oameni iar condițiile erau mai rele decât și-au închipuit. Au fost împărțiți pe județe iar într-una din fotografiile pe care le atașăm articolului se poate vedea că la intrarea în sectorul elevilor noștri scria mare cu sârmă – ALBA. Au locuit câte cinci în corturi militare de campanie aliniate lângă barăcile cu un etaj. Erau șaizeci de corturi aliniate câte șase pe zece rânduri. Între ele erau spații pentru aleile pe care se circula, iar fiecărei alei îi corespundea câte un județ.

Masa era servită la cantina improvizată, într-o baracă de lemn iar mâncarea era rezonabilă pentru unii dar pentru unii nu.
Igiena corporală o făceau la dușurile comune unde au avut apă caldă doar în primele trei săptămâni după care doar apă foarte rece.

Pe lângă munca pe care o prestau în timpul zilei trebuiau să facă și plantoane peste noapte prin rotație câte trei ore pentru a păzi colegii care dormeau și lucrurile personale.

• Programul de lucru

Deșteptarea se dădea la ora 6:00 dimineața, urma apoi programul de înviorare și micul dejun. Se trezeau odată cu militarii care aveau o unitate în apropiere. Deplasarea spre șantier se făcea pe jos, încolonați, în marș cu cântec până la mașinile cu care erau transportați la locul șantierului. Fiecare județ avea propriul imn – care avea ca scop auto motivarea – al elevilor noștri din județul Alba era “Marșul lui Iancu” pe care îl cântau în fiecare zi.

Programul de lucru era de opt ore. Începeau munca pe la ora 7:45-8:00 și aveau o pauză de o oră de la 12:00 la 13:00 pentru prânz, fiind transportați cu mașinile în tabără și înapoi pe șantier.

Au fost împărțiți pe grupe care prestau diverse munci: zideau, turnau betoane, montau fierul beton, făceau izolații pe acoperișurile halelor din viitorul port Basarabi, săpau, și altele. Prin rotație odată la două-trei săptămâni le erau schimbate sarcinile de lucru pentru a nu se ”plictisi”. Și totuși, spunea unul dintre ei, că nu își poate explica de ce îi puneau pe ei să sape atât de mult și excavatoarele stăteau neutilizate sau mai puțin utilizate lângă ei…
Seara se întorceau în tabără la orele 17:00. Munca în acest ritm dura de luni până sâmbătă inclusiv, iar liber aveau doar duminica.

Pentru a-i “stimula” să realizeze cât mai mult din norma de lucru, li s-a organizat o întrecere de muncă socialistă, pe brigăzi între județe, la care băieții noștri s-au situat pe locul al II-lea. Nu numai că erau elevi silitori la învățătură, dar erau și harnici. Atât de harnici încât palmele le erau bătătorite “de se putea stinge o țigară în ele fără să simți durere”, expresia aparținând unuia dintre elevi.

• Inundația

Într-una din zilele de la finalul lunii iunie când se aflau la muncă a izbucnit o furtună foarte puternică ce a durat aproximativ două ore și a provocat o mare inundație în tabără. Apa a ajuns în unele locuri până la genunchi. Elevii noștri au aflat despre inundație abia după ce s-a terminat programul de lucru și au ajuns în tabără. Nimeni nu i-a anunțat ca să poată veni să-și salveze lucrurile. Multe din obiectele personale și o parte din alimentele primite de acasă s-au deteriorat în contact cu apa. A urmat apoi un program suplimentar de muncă voluntară pentru amenajarea aleilor. După ce se termina programul de muncă pe șantier mai lucrau câteva ore în tabără la scos pământul de pe alei și la împrăștiat pietriș.

• La cules de piersici și struguri

Printre alte activități prestate au fost și culesul piersicilor. La câțiva kilometri de tabără existau livezi de piersici. Când era nevoie de mână de lucru suplimentară au fost chemați contra cost și elevii noștri de câteva ori să ajute la cules. La munca din livadă, participau voluntar după terminarea programului de lucru de pe șantier, cei care doreau să facă un ban în plus de buzunar. De fiecare dată au mâncat piersici pe săturate.

O altă preocupare de sezon a fost culesul strugurilor. În apropierea taberei erau viile celebrului domeniu viticol Mufatlar iar în luna iulie când au început să se coacă strugurii, seara vizitau viile în mod regulat. Pentru că pofta era mare, nu mai aveau răbdare să-i aducă la tabără pentru a-i spăla și îi consumau pe loc. Acest lucru le-a provocat câteva zile indigestii fiindcă strugurii erau stropiți cu substanțe chimice contra dăunătorilor și diferitelor boli dar după câteva zile stomacul lor s-a obișnuit și nu au mai avut nimic.

• Programul de relaxare

În ciuda efortului fizic la care au fost supuși elevii noștri, au existat totuși și unele momente plăcute cum ar fi petrecerile în tabără, competițiile sportive de fotbal, cros, sau spectacole folclorice, care trebuiau cumva să le ridice moralul. S-au sărbătorit de asemenea și aniversări – domnul Dan Paraschiv a împlinit optsprezece ani acolo. Duminica primeau bilete de învoire și plecau pe litoralul care nu era la mare distanță de tabără sau la cramele de la Mufatlar.
Ceva inedit a fost organizarea unei excursii de o zi în Bulgaria, unde au vizitat orașele Tolbuhin (astăzi Dobrici) și Varna, și litoralul cu celebrele de acum “Nisipurile de aur”. Pentru toți această excursie a fost ceva ieșit din comun fiindcă nici unul nu ieșise din țară până atunci și probabil nu ar fi avut ocazia să o facă vreodată dacă nu ar fi căzut regimul comunist.

Moralul liceenilor era ridicat și de vizita săptămânală și prin rotație a părinților, care le aduceau provizii pentru că prin scrisori au aflat despre condițiile de acolo.

• Situația fetelor și a băieților din clasă care nu au mers la Canal

Cele 12 fete din clasă și băieții rămași acasă nu au fost scutiți nici ei de muncă și au trebuit să-și petreacă toată vara la muncă în uzină și pe unul din șantierele de construcții din Cugir, mai exact la cele două blocuri cu garsoniere din Micro 7 de lângă cimitirul nou din oraș.

La lucru în Uzina din Cugir au fost împărțite pe grupe la diferite secții: Mecanicul Șef, Laboratorul electronic și atelierele de electricieni de la alte secții.

O bună perioadă de timp au fost duse la lucru pe șantier. Acolo munca a constat în curățarea camerelor de moloz și de alte lucruri lăsate în dezordine de șantieriști pentru a fi montate instalația electrică și țevile de apă și căldură. Programul lor de muncă era între șase și opt ore zilnic.

La începerea anului școlar au întâmpinat probleme cu noua conducere a școlii care nu a știut sau nu a dorit să respecte promisiunile făcute de fostul director, Gheorghe Racolța, clasei de a li se prelungi vacanța de vară cu încă trei săptămâni. Au fost somați să se prezinte la școală sau vor fi exmatriculați. În cele din urmă lucrurile s-au liniștit dar abia după ce au făcut o plângere la județ despre de modul în care sunt tratați.

Pe parcursul clasei a XII-a nu au mai făcut deloc practică la atelierele școlare. În săptămânile destinate practicii au primit vacanță în contul muncii făcute în vacanța de vară. Școala au terminat-o mai devreme cu trei săptămâni față de colegii din clasele paralele dar nu au avut parte de careul festiv de final de liceu așa cum se obișnuia.

• Moartea tragică și absurdă a directorului ing. Racolța Gheorghe

Ceea ce ar fi trebuit să fie un triumf al partidului care mobiliza la muncă patriotică zeci de mii de tineri din toată țara, la Cugir s-a transformat într-un eșec regretabil care a lăsat urme adânci asupra întregului liceu deopotrivă, elevi și dascăli dar și a comunității locale. Directorul liceului, ing. Racolța Gheorghe, membru fondator al unității școlare, aflat la conducere din 1967 a fost un om sufletist și respectat de toți elevii și profesorii dar din păcate a sfârșit dramatic în acea vară.

Din solidaritate cu elevii săi a dorit să-i viziteze să vadă cum se descurcă și să le ridice puțin moralul. Dar din păcate însă, acea vizită s-a încheiat într-un mod tragic și absurd. Plecând spre șantier împreună cu soția, cu șoferul și cu soția acestuia în luna august, pe traseu s-au oprit la București, la Ministerul Educației, după care și-au continuat drumul până în localitatea Afumați unde au făcut încă un popas pe marginea șoselei. Acolo au luat masa și și-au potolit setea cu apa unei fântâni din apropiere, nu înainte de a întreba localnicii dacă este potabilă.

Au plecat mai departe și au ajuns în tabără înainte să sosească băieții de la muncă de pe șantier așteptându-i cu nerăbdare. S-au întâlnit au povestit le-a promis că nimeni de la Cugir nu va mai merge la canal de aici înainte. Spre dimineață toți patru acuzau dureri abdominale. Au fost chemate imediat mai multe ambulanțe care i-au transportat pe toți patru la spitalul de boli infecțioase din Constanța. Acolo au fost internați în saloane separate, după cum erau paturile libere iar doctorul care s-a ocupat de ei a hotărât să le administreze tratament prin perfuzie, mai puțin domnului Racolța pe care l-a considerat destul de robust și datorită acestui fapt va face față situației fără medicație. Din păcate nu a fost așa pentru că a doua zi domnul a fost găsit căzut pe pardoseala salonului, inconștient.

Deși s-a intervenit medicamentos imediat după a fost târziu, starea lui s-a agravat tot mai mult. Pentru că nu aveau voie să primească vizite și nimeni de acasă sau de pe șantier nu știa unde se aflau, au reușit să comunice familiilor locația lor și starea în care se află printr-un bilet aruncat de către doamna Racolța în strada pe geamul spitalului în care specifica că dacă cineva, va găsi răvașul, este rugat să sune la numărul de telefon înscris și să anunțe despre cele întâmplate. Un om cu suflet mare care a găsit biletul, a sunat la Cugir, anunțând familia. Așa au aflat cei de acasă, adică cele două fiice ale domnului Racolța, despre cele ce se petreceau cu părinții lor la spitalul din Constanța. Fiica, doamna Maga Eugenia, a reușit astfel pentru puțin timp să-și mai vadă tatăl în viață dar fără să mai poată comunica cu el deoarece era intubat și inconștient.

Un aspect tragic al situației sunt moravurile societății românești care se perpetuă și astăzi din păcate după cum am amintit și în rândurile de mai sus. Ne-a fost relatat printre altele de către fiica domnului director că doctorul care s-a ocupat de părinții săi preț de o zi, deoarece a plecat ulterior în concediu, a luat mită. Că a luat mită nu era ceva nou în societatea comunistă, ci felul în care a făcut-o este aberant. A luat-o pe doamna Racolța – aflată încă sub tratament – și a dus-o la mașina parcată lângă spital unde se afla “darul promis” pentru a beneficia de el înainte de plecare. În cele din urmă, domnul director Racolța a decedat la spitalul din Constanța chiar dacă în ziua respectivă era programat transferul acestuia la o unitate medicală din București.

Familia a încercat să își facă dreptate în acest caz însă li s-a atras atenția de către mai marii partidului că nu este cazul sa răscolească lucrurile deoarece faptul era consumat.

Ca o amară concluzie, după trei luni de muncă la Canalul Dunăre – Marea Neagră și o experiență care încă persistă în memoria colectivă, elevii au primit umilitoarea sumă de 500 lei drept plată – în condițiile în care un salariu lunar al unui muncitor pe șantier pe vremea aceea depășea de șase–șapte ori suma primită. Ei au primit această sumă pentru toate cele trei luni muncite, o recompensă evident infimă având în vedere efortul depus, calvarul trăit. Activitatea elevilor liceului nostru a fost amintită și în două articole ale ziarului județului – ”Unirea” din 1978 dar și în ziarul național al vremii destinat propagandei comuniste pentru tineret ”Scânteia Tineretului”, Nr. 9.065, sâmbătă 15 iulie, 1978, p 3. Aici este amintit printre altele fostul elev de la ”David Podan”, Ioan Tătar, comandant al brigăzii Alba. Presa vremii consemna glorios că în acel an, în jur de 28.000 de elevi din țară, între care erau socotiți și cei din județul nostru, au prestat muncă patriotică pe diverse șantiere – totul cu scopul ”consolidării” societății comuniste.

Cu toate acestea, mulți dintre elevi au absolvit studii superioare, realizându-se în viață din punct de vedere profesional și au depășit obstacolele survenite în urma acelor luni pierdute care ar fi trebuit dedicate studiului.

 Urmărește cugirinfo.ro și pe GOOGLE NEWS