La Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia a avut loc recent, prezentarea volumului de versuri „Ningă-ne salcâmii”, creație de succes aparținând poetei din Cugir, Maria Trif, eveniment organizat de poeții albaiulieni Radu Matei Todoran și Nicu Murgășeanu,  Cenaclul Păltiniș prin vivepreședintele Emil Almașan și redactorul șef, poetul Valentin Leahu. 

Au vorbit prof. dr. Luminița Cebotari din Cugir (care a făcut prezentarea volumului de poezie), organizatorii manifestării, moderatoarea Diane Dobrean din Cugir, Claudia Offelia Corpodean, cantautoare muzică folk (a făcut o mare surpriză punând pe note  versurile poeziei: „Și plouă”, aparținând autoarei, dar a cântat și câteva piese pe versuri de Nichita Stănescu.

„Maria Trif ne invită pe tărâmul liric, acolo unde cuvintele extravazează în ţesutul sufletesc pentru a înveşnici lumina de pe chipul celui iubit. Drumul spre sufletul celuilalt începe umil: „Îţi voi aprinde dimineţi, pe rând / Să ştii s-ajungi”. Experienţele autoarei sunt distilate prin introspecţie şi înmiresmate de „parfumul clipelor dorite”.

Da, e o poezie de un senzorium tumultuos ce se strecoară subcutanat, deoarece Maria este arhetipul femeii sensibile, împlinită în puterea pe care o au cuvintele sale, în puterea de a zămisli versuri ce au ecou în sufletele tandre.

Se ştie că femeia cu sufletul ei sensibil umanizează lumea, stă astăzi în faţa elementelor descompunerii spirituale şi sufleteşti.

Prin poezia sa, Maria renunţă la polul negativ, acela de mărginire, păstrându-l doar pe cel pozitiv pentru a deveni bucurie de nesfârşită creştere a fiinţei: „Dar noaptea mea a devenit lumină / Şi-ţi spun, iubire, bună dimineaţa”. Orice manifestare a dragostei ce recuperează în lumea interioară a autoarei scurtează şi distanţa dintre ea şi celălalt: „Să vii, s-ajungi cu-o toamnă înainte / De anotimpul albului prăpăd”. Maria ştie că iubirea, în amploarea ei eonică, izvorăşte şi se varsă în plinătatea dăruirii, în taina cerului: „În pieptul meu iar timpul scăldat / Mai reazemă o geană de lumină”. E vorba de ceea ce aduce femeia în calitate de element constitutiv al unicei realităţi umane – adică o stare harismatică complementară: „Soaţă, mamă şi femeie / Ană, stâlp de mănăstire”.

Autoarea ne asigură că femeia cu dorurile sale nu sfârşeşte în absurdul lipsit de orice consistenţă şi nu e încuiată în limitele închise ale acestei lumi. Cu aceste poezii autoatea se ridică împotriva artificialităţii existenţei feminine.

Toate sentimentele pe care ni le transmite, văzute ca piese detaşate şi apoi reintegrate în ierarhia valorilor sufleteşti, îşi află orientarea în poeziile sale fără a pierde ceva din esenţa lor… Şi toate sentimentele se îndreaptă spre Răsăritul lor – iubirea.

Toate strofele diversifică în două-trei planuri senzoriale: „pământul începe-a tuşi” – acustic; „înalţă aripi verzi înspre ferestre” – vizual; „ce dulci parfumuri poartă liliacul” – olfactiv.

Fiecărui sentiment îi corespunde un anotimp. Vara înseamnă regăsire, toamna – speranţă („se aprind speranţele ca-n rug”), iarna – beatitudine, iar primăvara renaştere („să mă renasc din carnea neputinţei”). E o horă a anotimpurilor în sufletul Mariei („eu voi fi frunza primăverii tale”).

Cuvintele sale foşnesc asemenea ripilor neprăfăcute la geamul sufletului larg deschis „brodând o fantezie ca un vis”.

Versul care se repetă conţine chiar mesajul în sine – fără el restul poeziei s-ar pierde. „Păşeşte-ncet, iubite / Uite, noaptea a aţipit. / Păşeşte-ncet, iubite”.

Cu candelele pline de untdelemnul bucuriei, autoarea ne invită la o poezie a blândeţii şi a tămăduirii prin cuvânt”, este prezentarea făcută în fața participanților de către prof. dr. Luminița

Constantin PREDESCU