Centrul Cultural Cugir a menționat un articol publicat în anul 1960 care relatează, în detaliu imaginea frescelor din actuala clădire a Centrului Cultural din Cugir, dar și atmosfera anilor ’60, când autorul articolului a petrecut câteva zile în oraș.

Note despre un oraș în creștere al clasei muncitoare

Articol apărut la Cluj în ziarul Utunk, semnat de Banner Zoltan(17 iunie 1960).

Presa vremii relatează cu amănunte realizarea frescelor din actuala clădire a Centrului Cultural Cugir precum și pictorii acestora, iar prin intermediul autorului articolului, care probabil a petrecut câteva zile la noi în oraș, avem și o descriere mai amplă a atmosferei locului în anii 60. Un articol plin de elemente descriptive și presărat cu umor, despre Cugir în anii 60.

Dacă pășim în afara ușii de sticlă duble și străbatem foaierul noii case de cultură – nu demult a trecut prin fața noastră prima furtună de vară timpurie – spre stânga ne apare în față noul Cugir cu cele șaizeci de blocuri de locuințe, pe balcoane flori și cărucioare de copii în curți tufe de lilieci, arbori de lămâi și peri.

Abecedarul Cugirean

Acum nouă ani a fost turnată în pământ prima literă fundament de beton. Prima din cele 8 blocuri pentru tineri. De atunci tot mai mult se îndepartează valurile de porumb și orz și, din an în an, fabrica este cuprinsă tot mai mult de oraș, în a cărei dezvoltare puternică, aproape de pe o zi pe alta, tinerii devin adulți și batrânii întineresc.

Odinioară Cugirul a fost un sat deosebit. Doar câțiva dintre locuitori lucrau în fabrică. O brazdă de pământ primită de la părinți ține și acela care s-a dus totuși să lucreze ca muncitor.

Din satele din împrejurimi și din ținuturi mai îndepărtate sunt ceilalți acaparați.

Așa au dorit, prin schimbarea permanentă a mentalității muncitorești să zdrobească voința clasei sociale. – așa a spus nea Briciu, a cărui tată dobora păduri, iar el a devenit constructorul perioadei comuniste. S-a confruntat până la sfârșit cu toate etapele acestui proces de decenii. În august 1944 a stat în fața primei comisii a fabricii. De atunci, de două ori, a fost secretar al organizației de partid, are trei băieți muncitori, a construit casa din împrumut și acum colectează din propriu destin date pentru „economia politică” cugireană.

„Milițianul/paznicul stătea chiar și lângă utilaje, în spatele nostru. Dacă cineva lipsea o zi –carcera. Dacă lipsea doua zile – închisoare. Sindicat nu aveam. 350 lej plăteam pentru un pat. Aveam un medic la trei mii de persoane. Piața era doar o dată pe săptămână, duminica, dar așa scump era ca de abia ne cumpăram ceva. Probabil, nu voi putea mulțumi partidului niciodată pentru ce mi-a oferit”.

Între timp părăsim strada șerpuită a vechiului Cugir, pe alocuri încă pavată cu piatră, și călcăm pe asfaltul noului Cugir. Cu barbați nu ne-am prea întâlnit. În aceste ore de după masa, această zonă pare a fi a femeilor și copiilor. În vecinatatea blocurilor marginale deja se toarnă beton la etajul doi al noului rând de blocuri.

Aici ne ghidează un nou cronicar: Emil Stroe, constructor cugirean care în plimbare ne povestește despre literele abecedarului.

„De abia au fost meșteri constructori mai în vârstă de 30 ani. Nici din rândul locuitorilor nu erau mulți. Aici, de expemplu, sunt cele 8 blocuri pentru tineri. Primele 3 sunt locuite de tinere familii.

În blocul 4 locuiește formația și artistul de flaut/fluier Ilie Mateiaș care este dascălul vlăstarelor Cugirene, predându-le acompaniament și cântece populare. Blocul 5 este al fetelor. În jurul lui, o sută de camioane au dus molozul și au adus pământ pentru construcția celui mai frumos parc. Blocurile 6-8 erau ale baieților, locuințe-garsoniere.

Anul trecut de 8 Martie locuitorii acestora au surprins fetele cu radio și pick-up. În semn de mulțumire i-au învățat să facă curățenie și să facă ordine în dulap, chiar mai mult, să gătească ceva și să spele. ( asta probabil nu au facut-o de bună voie ci cu gândul că probabil, într-o zi, și ele se vor muta în blocurile 1-3.)

Acestea sunt blocurile a,b,c si d pentru tineri ingineri, muncitori de elită și familii în formare, în apartamente cu 1-2-3 camere, cu faianță și gresie în baie.
Dar s-a construit și ,,litera mare a abecedarului’’: construcții comunitare și locuri de distracție – spital, liceu de zi și seral, stadion, casa de cultură, ștrand, grădina de vară și parcuri.

Imagini nu prea sunt în camerele cugirene. Se găsesc totuși covoare populare, tapeturi și așternuturi. Cărți am găsit peste tot: pe masă, pe pat, pe rafturi, la cupluri căsătorite și în locuițele burlacilor.

În anul 1959 numărul cititorilor în bibliotecă era de 8373. Nici o carte nu se întoarce până nu este citită de toată familia. Interesant că acești noi sosiți în oraș și întemeietori de oraș îndrăgesc Vernet. Dar au „stors” în citit și Balzac, Cezar Birotteau și Zaharia Stancu

„Rădăcinile sunt amare” sau „Fii omului cu inima de piatră” sau „Omul de aur” de Jokai Mor. Setea de cultură este de nestăvilit. Este interesant cât de ușor renunță la vase/căni și picturi pe sticlă, moștenirea bunicilor de sute de ani, care nu-și mai găsesc locul în noile apartamentele orășenești. (Acestea sunt duse acasă de pictori și în mod uimitor, această nesecată artă populară hrănește și duce la realizarea noilor fresce.

Promisiune pentru adulți

În acea după masă, când am plecat din Cugir, în poarta fabricii, una din brigadele tinere ale turnătoriei a fost așteptată de grupa de pionieri: brigada lui Herța Vasile. În numele celor 300 de pioneri din orașel, băiețelul cu păr șaten saluta eroii concursului-congres care au terminat cu 2 săptămâni față de plan și acum, când aceste rânduri vor apărea, probabil, în zilele de după congres turnătoria va alimenta oțelul cugirean în matrițe. Buchete de lilieci au fost dăruite și au promis că după maturizare și ei vor munci la fel de sârguincioși pentru comunism la fel ca și acești oameni de douăzeci de ani.

Până când acești copii vor crește va trebui să scriu un alt fel de reportaj despre Cugir: „Orașul din jurul fabricii”, a transmis Centrul Cultural Cugir.