Militarizarea localității Cugir a avut loc în contextul extinderii Graniței Militare Transilvănene de către Imperiul Habsburgic. Cugirul a făcut parte din Regimentul I de Infanterie Grănicerească de la Orlat (înființat oficial prin decretele împărătesei Maria Tereza din 1762 și reorganizat ulterior).

Grănicerii români din Cugir aveau datoria de a păzi granița de sud a Transilvaniei (Imperiului) împotriva incursiunilor otomane, a contrabandei și a epidemiilor de ciumă (prin paza strictă a „cordonului” și a carantinelor).

Spre deosebire de românii iobagi (șerbi) din restul Transilvaniei, statutul de grănicer le oferea cugirenilor libertate personală, scutire de dări boierești, acces la educație în școlile triviale grănicerești și drepturi asupra pământului. Ei deveneau „oameni liberi pe pământ propriu”, fapt ce a dus la nașterea unei elite locale mândre și educate.

Informațiile istorice despre grănicerii din Cugir și din Regimentul de la Orlat provin din mai multe surse valoroase:

– Arhivele Militare de la Viena (Kriegsarchiv): Unde se păstrează hărțile iosefine, registrele de solde, inspecțiile militare și planurile de pază ale frontierei.

– George Barițiu: Istoricul și publicistul transilvănean a scris pe larg despre rolul cultural, economic și militar al regimentelor grănicerești românești.

– Dr. Ioan Mihu (din Vinerea/Cugir): Unul dintre cei mai importanți lideri locali, avocat și om politic, care a militat activ pentru drepturile composesorale și administrarea corectă a pădurilor grănicerești la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

– Monografiile locale recente: Istorici și cercetători din județul Alba (precum lucrările dedicate istoriei Cugirului sau monografiile Regimentului I de la Orlat scrise de istorici militari) au scos la lumină documentele composesorale de dinainte de 1946.

Grănicerii și Cugirul

„Cartea profesorului Nicolae Florea ,,Grănicerii și Cugirul” vine să ne lumineze acum, o dată mai mult, rosturile mai timpurii și mai târzii ale grănicerilor români din compania a IV-a, cea de la Cugir, a Regimentului I românesc de graniță din Transilvania. De altfel, călăuzit de o lăudabilă onestitate a cercetării și de un suport documentar peste măsură de bogat și de sugestiv, Nicolae Florea își afirmă cât se poate de limpede crezul care i-a însoțit investigația: „Cartea prezintă atât părțile pozitive cât și cele negative ale instituției grănicerești, combătând tendințele apologetice și negativiste existente, încercând să arate progresele înregistrate pe teritoriul regimentelor grănicerești pe plan economic, cultural și administrativ, acestea datorându-se muncii și spiritului de inițiativă al grănicerilor și sacrificiilor materiale pe care le-au făcut, îndeosebi prin înființarea și susținerea școlilor”, consemnează în prefața cărții, Cosmin Feneșan.

Întinderea și lungimea graniței

Granița păzită de companiile Regimentului I de la Orlat (din care făcea parte și Cugirul) se întindea de-a lungul crestelor Munților Carpați (Munții Sebeșului, Munții Șurianu, până spre masivul Făgăraș și granița cu Țara Românească). Cugirenii controlau în mod direct trecătorile („plaiurile”) montane și potecile care legau valea Cugirului de zona montană înaltă, păzind crestele muntoase de pe teritoriul actual al masivului Șurianu. Linia de frontieră strict atribuită regimentului se întindea pe sute de kilometri de creastă carpatică, segmentată în pichete de grăniceri (numite „cordoane” sau „capușe”).

Perioada de beneficiu și compensarea cu păduri

Grănicerii au beneficiat direct de aceste pământuri și privilegii în perioada 1762 – 1851 (până la desființarea oficială a Graniței Militare de către împăratul Franz Joseph, după Revoluția de la 1848).

Cum au fost aceștia compensați: În anul 1851, când regimentul s-a desființat, Imperiul Austro-Ungar (Habsburgic) nu le-a putut plăti grănicerilor soldele și pensiile restante în bani. În schimb, prin Decretul Imperial din 1851, statul le-a predat în proprietate comună (în devălmășie) pădurile și pășunile alpine pe care aceștia le păziseră. Astfel au luat naștere composesoratele (asociații de proprietari cu drepturi egale, moștenite din tată în fiu). Asistăm la o legătură strânsă dintre munte, pădure și viața militară, pădurea de astăzi fiind direct legată de sacrificiul strămoșilor lor.

Suprafața totală

La Cugir, fondul forestier istoric restituit și administrat ulterior de composesorat a fost uriaș. În raza Cugirului, pădurile ocupă o suprafață totală de aproximativ 24.621 de hectare (reprezentând circa 66% din teritoriul localității). Din această masă forestieră, cea mai mare parte a aparținut istoric composesoratului grăniceresc și asociațiilor de pășunat.

Numărul exact de capi de familie înscriși inițial în registrele de proprietate (numite „urbariale” sau cărți funciare colective) cuprindea câteva sute de familii de „sesionali” (grăniceri cu drepturi depline) din Cugir. Drepturile erau împărțite în „drepturi composesorale” sau „linii”, transmise generațiilor următoare până la naționalizarea comunistă din 1948 (și reînființate după anul 2000 prin Legea 1/2000).

Asistăm așadar, la renașterea composesoratului în zilele noastre (după anul 2000) ca formă de respect pentru trecut și ca structură care încă protejează identitatea Cugirului.

Cugirul a ridicat pe strada 1 Decembrie 1989, un sediu al Composesoratului Grăniceresc în cadrul căruia a fost amenajat un muzeu reprezentativ.

Constantin PREDESCU